In memoria eroului roman basarabean Daniel Ciugureanu, fauritor al Marii Uniri, asasinat din ordinul lui Stalin la 19 mai 1950. Video

Daniel Ciugureanu (1885 – 1950)

• Prim-Ministru al Republicii Democrate  Moldovenesti

• Membru fondator al Sfatului Tarii

• Fauritor al Unirii Basarabiei cu Romania in anul 1918 ca Sef al Executivului

• Ministru si Parlamentar in Romania Mare

• Martir al neamului, ucis in Inchisoarea de la Sighet

Daniel Ciugureanu a fost un patriot român de exceptie din Basarabia, medic chirurg, om politic, unul din principalii fauritori ai Unirii din 1918, s-a aflat in fruntea Blocului Moldovenesc si a fost prim-ministru al guvernului Republicii Moldovenesti pana la Unirea din 1918 (“ministrul intregitor”).

A indeplinit mai multe functii de ministru in diferite guverne dupa Unire, a fost deputat si senator, fiind ales vice-presedinte al Camerei Deputatilor si presedente al Senatului.

Tarismul l-a condamnat la detentie in Siberia, iar regimul sovietic, la moarte, in contumacie. A vazut lumina zilei la 9 decembrie, anul 1885.

Parintii sai au fost  preotul Alexandru si a EcaterineiCiugureanu, locuitori ai satului Sirauti, comuna Balcauti, judetul Hotin, Basarabia.

A invatat sa scrie si sa citeasca in casa parinteasca, absolveste scoala primara din satul natal, apoi a urmat cursurile liceale in Balti, studiile la Seminarul Teologic din Chisinau, dupa care a  absolvit Facultatea  de Medicina a Universitatii din Kiev, unde a obtinut  si doctoratul in medicina.

Paralel cu studiile la Facultatea de Medicina din Kiev, studentul hotinean Daniel Ciugureanu infiinteaza cercul Desteptarea, obiectivele caruia erau: luminarea populatiei basarabene, desteptarea compatriotilor, lupta pentru scuturarea jugului cotropitor si Unirea cu Romania.

«Ohranka» (politia politica tarista) il aresteaza si il duce in detentie in Siberia, de unde, peste cateva luni, reuseste sa evadeze.

Ajuns in Basarabia, isi reia activitatea: infiinteaza, impreuna cu alti patrioti, revista Cuvant Moldovenesc (1913) si gazeta Cuvant Moldovenesc (1914); intemeiaza Partidul National Moldovenesc; ia parte la diferite intruniri, conferinte, congrese, pregatind terenul pentru obtinerea autonomiei Basarabiei (scop atins in luna octombrie 1917), constituirea Sfatului Tarii, formarea guvernului.

O autonomie fragila si o Republica provizorie…

Revolutia bolsevica starneste haosul nu numai in Rusia. Nici atmosfera din Sfatul Tarii, divizat in doua tabere, nu era stabila.

Fractia Taraneasca (prorusa) lupta pentru o republica ce urma sa faca parte integranta din federatia republicilor ruse, iar Blocul Moldovenesc, liderul caruia era Daniel Ciugureanu, lupta pentru iesirea din componenta Rusiei si Unirea cu Tara.

Rusia bolsevica vedea Basarabia ca pe o provincie sovietica.

La ucraineni, in impartirea administrativa a tarii lor, Basarabia figura deja ca o gubernie ucraineana !

In aceste conditii, potrivnice mersului normal al lucrurilor, dusmanii din afara si din interiorul republicii cauzeaza caderea primului guvern.Daniel Ciugureanu,aflat in fruntea Blocului Moldovenesc,a actionat pentru concentrarea  fortelor romanesti si f a format un nou guvern, in care a fost  ales prim-ministru al Republicii (la 16 ianuarie 1918).

Neintarziat, Ciugureanu trece «la actiuni strict necesare», precum mentioneaza profesorul doctor sighetean Nitu Rosca:

- trimite o delegatie in Romania cu solicitarea ajutorului militar pentru stabilirea ordinii in tara, motiv din care a si venit armata romana, in frunte cu generalul Ernest Brosteanu;

- il deleaga pe Teofil Ioncu la Petrograd pentru respingerea pretentiilor ucrainene;

- iar el, la Chisinau, reuseste, la 24 ianuarie 1918, sa determine Sfatul Tarii sa proclame independenta Basarabiei;

- apoi trimite un act diplomatic de recunoastere a independentei Basarabiei urmatoarelor tari: Anglia, Austria, Danemarca, Elvetia, Franta, Germania, Grecia, Italia, Norvegia, Olanda, Portugalia, Statele Unite ale Americii, Spania, Suedia, Turcia.

Rolul doctorului Daniel Ciugureanu in pregatirea Basarabiei pentru desprinderea de imperiul rus si Unirea cu Romania a demostrat inca odata ca istoria o fac, totusi, personalitatile.

 Fara efortul acestui mare patriot, numele caruia e tinut si pana azi in umbra, Unirea teritoriului romanesc dintre Prut si Nistru cu Tara s-ar fi unfaptuit cu mult mai tarziu de 27 martie 1918 sau nu s-ar fi infaptuit deloc…

Inca o dovada o descoperim in «Albumul Basarabiei in jurul marelui eveniment al Unirii» (M.O. si imprimeriile statului Imprimeria Chisinau, 1933). Sunt marturiile domnului capitan Gh. V. Andronache:

«In sedinta Sfatului Tarii din 16 Martie 1918, seful «Fractiei taranesti» d. Tiganco interpeleaza guvernul asupra politicii externe, pe care o critica si care privea in special pe d-l I. Pelivan, ministru al externelor. D. Pelivan lipsea, fiind bolnav, si in locul sau d. Dr. Ciugureanu, cerand cuvantul, a raspuns la interpelare prin urmatoarele cuvinte:

«Republica Moldoveneasca se afla in mult mai bune raporturi cu Romania decat cu Republica Sovietica, aceasta s-a constatat din primirea ce s-a facut reprezentantilor nostri la Iasi. Vad insa ca primejdia vine de la orient, din partea Ucrainei…»

In continuare, premierul Dr. Daniel Ciugureanu a citit actul ce continea pretentiile Ucrainei la teritoriul basarabean si a conchis, adresandu-se celor din «Fractia Taraneasca», minoritari in majoritate:

«Cine sunteti dumneavoastra? Sunteti niste oaspeti, cari ati fost primiti si ocrotiti in aceasta tara (…) D-stra nu stiti istoria si se intelege de ce! Pentru ca d-voastra niciodata nu v-ati interesat de istoria Basarabiei, caci pe toti v-a manat in aceasta provincie lacomia de a va imbogati!» »

Inclinand balanta in favoarea lor, cei din «Fractia Taraneasca» reusesc sa capete votul Sfatului Tarii in vederea formarii unei delegatii care urma sa plece la Kiev pentru a lua parte, alaturi de delegatia ministrului de externe al Ucrainei la Conferinta de pace ce se incheia in Brest-Litovsk intre Germania si Rusia. Prezenta activa a acestei delegatii (pro-ucrainene!) la Conferinta ar fi insemnat o alta instrainare a Basarabiei.

Iata ce scrie in continuare C.V Andronache:

«D-l Dr. D. Ciugureanu, vazand pericolul national al acestui pas, a cerut imediat concursul d-lui Col. Dumitrescu, sefu St. Major al Corpului VI al Armatei Romane, si implicarea d-lui inspector CFR Pretorian, prin care se impiedica plecarea delegatiei.

Aceasta impiedicare are o importanta deosebita in actul Unirii cu Patria-mama, fiind ultima incercare de apropiere intre Basarabia si republicile ruse si taierea ultimei sperante imperialiste a Ucrainei, care aspira din rasputeri ca sa aiba la prora provincia Basarabia, ca teritoriu ucrainean.»

Dovezi ale contributiei unice a lui Daniel Ciugureanu la realizarea Marii Uniri sunt aprecierile si destinctiile regale, demne de un adevarat erou al neamului: Ordinul Coroana Romaniei in grad de Mare Ofiter, Ordinul Serviciul Credincios, Ordinul Ferdinand I, Ordinul Coroana Romaniei cu Cordon, etc.

Dupa Unire indeplineste functii de ministru in mai multe guverne ale Romaniei, este ales deputat si vicepresedinte al Camerei Deputatilor, de mai multe ori senator si chiar presedinte al Senatului.

Calatoreste peste hotare, acordand interviuri, publicand articole despre importanta intregirii Romaniei; tot in presa straina publica si studiul «Problema rusa fata de interesele europene si romane» (1920).

Intr-un anume sens, ca o unitate de masura a contributiei fundamentale a Dr. Daniel Ciugureanu la dezrobirea Basarabiei si Unirea ei cu Tara, poate fi considerata si atitudinea regimului tarist, iar mai apoi a celui comunist, fata de persoana sa.

Dupa detentia nereusita din Siberia, ruso-sovieticii stalinisti il condamna la moarte ,in contumacie. Condamnare pe care, ulterior, punand stapanire pe destinul Romaniei, o traduc in fapt. Daniel Ciugureanu este arestat de autoritatile romane in locuinta sa din Bucuresti in noaptea de 5 spre 6 mai 1950 si, fara niciun proces judiciar, e trimis in aceeasi duba cu alti intelectuali de elita catre inchisoarea din Sighetul Marmatiei, unde i se repartizeaza celula 82.

Medic-chirurg, cu stagiu  si pe front, om sanatos, voinic, Dr. Daniel Ciugureanu, sufera un enigmatic atac de congestie cerebrala in duba care-l transporta la Sighet  si moare in spitalul din Turda.

«Aceasta nu se poate explica decat prin asasinare», sustine prof. dr. Nutu Rosca, pornind de la faptul ca «in Actul de moarte, data decesului este fixata cu 15 ore inainte de ora arestarii».

E inmormantat la Cimitirul Fara Morminte din Sghet, fara sicriu si fara mormant. Gropile destinate detinutilor raposati erau sapate, de obicei, formal, in toiul noptii, de catre «ciocli» fara memorie alesi din Spitalul pentru alienati mintal.

Decedatul era dus  la cimitir nu in sicriu, ci intr-o lada care era returnata penitenciarului pentru transportarea si pastrarea painii…

Cu multi ani mai tarziu, la insistenta rudelor de a intra in posesia adevaratului Act de moarte, i se mai «intocmeste» unul, falsificandu-i-se, in modul cel mai iezuit, biografia. Judecat numai dupa acest document, Dr. Daniel Ciugureanu nu mai este Dr. Daniel Ciugureanu, ci un individ oarecare…

Tatal lui nu mai e Alexandru, ci Gheorghe; mama nu mai e Ecaterina, ci Ana; data si anul nasterii nu mai sunt 9 decembrie 1885, ci 10 martie 1885.

Nici studiile adevarate – Universitatea din Kiev, Faculatatea de Medicina, doctoratul – nu mai sunt mentionate; la rubrica «ocupatia» e scris «fara ocupatie». O caracteristica demna de cel mai ordinar boschetar…

Mentinerea eroului in umbra si in tacere au continuat mai apoi prin interzicerea stricta a scrierilor si a numelui sau. «Intunecata tacere, scrie prof. dr. Nutu Rosca, a ajuns pana acolo, incat numele lui Daniel Ciugureanu a fost exclus chiar si dintr-un pomelnic intocmit pentru un parastas intru cinstirea eroilor care au infaptuit Unirea Basarabiei cu Romania».

Mai e de mentionat faptul ca politica de banalizare si de tainuire a vietii si activitatii lui Daniel Ciugureanu continua si dupa 1989.

Daca despre fauritorii Marii Uniri, cum ar fi Pantelimon Halippa, Stefan Ciobanu, Constantin Stere, Ion Inculet, se vorbeste si se scrie tot mai des, despre «ministrul intregitor» Daniel Ciugureanu se tace.

(Dupa textul publicat de Efim Tarlapan in revista Destin Romanesc, 2010, An V (XVI) Nr. 3-4 (67-68))

Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 si recunoaşterea de către principalele puteri aliate, a unirii Basarabiei cu România

 

 

 

 Regele Ferdinand I Intregitorul

 

 

 

 

Tratatul de la Paris – 28 octombrie 1920

 

 

Tratatul de la Paris din 1920 a fost o recunoaştere de către principalele puteri aliate (Franţa, Regatul Unit, Italia), a unirii Basarabiei cu România.

Notă: Japonia nu a ratificat imediat tratatul.

Pe 9 aprilie 1918 (pe stil vechi 27 martie 1918), în timpul haosului Războiului civil rus, legislatura basarabeană (Sfatul Ţării) a votat în favoarea unificării cu România cu 86 voturi pentru, 3 împotrivă şi 36 abţineri.

Tratatul de pace de la Paris de pe 28 octombrie 1920, a recunoscut oficial unirea Basarabiei cu România. Uniunea Sovietică nu a recunoscut niciodată această unire, chiar dacă a mimat ulterior unele negocieri în această privinţă cu România.

 (28 octombrie 1920)

 

Imperiul britanic, Franţa, Italia, Japonia, principalele puteri aliate, şi România:

Considerînd că în interesul păcii generale în Europa trebuie asigurată încă de pe acum în Basarabia o suveranitate care să corespundă aspiraţiilor populaţiunii şi să garanteze minorităţilor de rasă, religiune sau limbă protecţiunea ce le este dorită;

Considerînd că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată;

Considerînd că populaţiunea Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România;

Considerînd, în sfîrşit, că România, din propria ei voinţă doreşte să dea garanţii sigure de libertate şi dreptate, fără deosebire de rasă, de religiune sau de limbă, conform cu tratatul semnat la Paris la 9 decembrie 1919, locuitorilor atît ai vechiului Regat al României, cît şi al teritoriilor de curînd transferate;

Au hotărît să încheie tratatul de faţă şi au desemnat ca plenipotenţiari ai lor, sub rezerva facultăţii de a dispune înlocuirea lor pentru semnătură; [...]

Care s-au înţeles asupra stipulaţiunilor următoare:

Art. 1. Înaltele Părţi Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa pînă la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar.

Art. 2. O comisiune compusă din trei membri, dintre care unul va fi numit de principalele puteri aliate, unul de România şi unul de Consiliul Societăţii Naţiunilor pe seama Rusiei, va fi constituită în termen de 15 zile, cu începere de la punerea în vigoare a tratatului de faţă, spre a fixa pe teren noua linie de fruntarie a României.

Art. 3. România se obligă a respecta şi a face să fie riguros respectate pe teritoriul Basarabiei, arătat la art. 1, stipulaţiile tratatului semnat la Paris la 9 decembrie 1919 de către principalele puteri aliate şi asociate şi România, şi anume: a asigura locuitorilor, fără deosebire de rasă, de limbă sau de religiune, aceleaşi garanţii de libertate şi de dreptate, ca şi celorlalţi locuitori din ţinuturile ce fac parte din Regatul României.

Art. 9.Înaltele Părţi Contractante vor invita Rusia să adere la tratatul de faţă, de îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de ele. Ele îşi rezervă dreptul de a supune arbitrajului Consiliului Societăţii Naţiunilor toate chestiunile care ar putea fi ridicate de guvernul rus cu privire la detaliile acestui tratat, fiind bine stabilit că fruntariile definite de acest tratat, precum şi suveranitatea României asupra teritoriilor pe care le cuprinde nu vor putea fi puse la discuţiune.

Monitorul oficial din 8 august 1922

 

 

 

                                                          Harta Romaniei dupa MAREA UNIRE

Bibliografie (surse):

1. http://ebooks.unibuc.ro/istorie/istorie1918-1940/2-8.htm

2. Istoria md.

3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Paris_%281920%29

Războiul Ruso-Turc din 1806-1812,Pacea de la Bucureşti din 1812 si consecinţele lui nefaste asupra Tarilor Romane.

 

Harta Moldovei dintre Prut si Nistru

 

 

Anul  începutului :1806
Anul  sfârşitului : 1812

Ajungând la Nistru, Imperiul Rus nu avea evident nici o intentie să se oprească aici. La 22 noiembrie 1806 izbucnea noul război ruso-turc, purtat în întregime pe teritoriul ţărilor române.

 La 8 ianuarie 1807 Poarta acuza Rusia că tratează principatele ca pe o posesiune a sa, amestecându-se grosolan în treburile lor intene.
Să menţionăm că în 1806 relaţiile Rusiei cu Franţa lui Napoleon nu erau deloc bune, după ce ruşii au acordat sprijin Prusiei împotriva acestuia în bătăliile de la Jena şi Auerstädt (10-14 octombrie 1806), unde au fost învinşi.

Probabil căutând să se răzbune pentru pierderile suferite, ruşii au atacat din nou Turcia, socotită deja de multă vreme ca „omul bolnav al Europei”.

Ruşii se arătau foarte indignaţi pentru pretinsele încălcări de către turci ale tratatului bilateral din 1802.
Armata rusă şi-a început ofensiva sub comanda generalului Michelson si la  11 noiembrie 1806 avangarda trecea Nistrul, în dreptul oraşului Moghilău,sub conducerea contelui Dolgoruki.

La 12 noiembrie era ocupata localitatea  Bălţi, iar  la 14 noiembrie ruşii treceau Prutul lângă Sculeni.

În aceeaşi zi Hotinul era ocupat de trupele generalului Essen, iar la 24 noiembrie, Tighina de generalul Meiendorf.

 Celelalte cetăţi moldoveneşti, Cetatea Albă, Chilia etc., s-au predat fără împotrivire. Singura care avea să opună rezistenţă va fi cetatea Ismailului, care va capitula  abia la 14 septembrie 1809.
Ruşii, ca de obicei, declarau că nu au nici o intenţie criminală. Ministrul rus de externe, Budberg, afirma la 26 noiembrie 1806 că ţarul „nu are nicio intenţie de a face cuceriri pe seama turcilor; ocuparea militară a Moldovei şi Ţării Româneşti nu are alt scop decât acela de a readuce Poarta la restabilirea vechilor raporturi existente între ea şi Rusia conform tratatelor.”

La 3 decembrie 1806, de la Slobozia, unde se refugiase, domnul Moldovei, Alexandru Moruzi, îi scria lui Napoleon că nu-şi poate ocupa tronul datorită intrării trupelor ruseşti în ţară.
 

La 12 decembrie 1806, ţarul Alexandru I adresa un manifest plin de promisiuni divanurilor principatelor.

El asigura divanurile că la va păzi „de toate relele care ameninţă pământul lor” şi că le va apăra „sloboda lucrare a credinţei, desfăşurarea tuturor privilegiilor şi obiceiurilor lor.”

 În continuarea înaintării lor  ruşii ajunseră  în apropiere de Bucureşti, învingând primele trupe turceşti ieşite în întâmpinare la Ferbinţi (11 decembrie).

Bucureştiul a fost ocupat pe 23 decembrie de trupele generalului de origine sârbă Miloradović si l-au pus domn pe Alexandru Ipsilanti.
În acest timp, marile puteri occidentale începeau să ia poziţie faţă de conflictul ruso-turc.

În funcţie de interesele proprii, ele sprijineau o parte sau alta din cele aflate în război.

Franţa, adversara Rusiei, se apropia de Turcia. În schimb, Anglia, adversara Franţei, încerca slăbirea Imperiului otoman.

La 25 ianuarie 1807, ambasadorul Angliei la Constantinopol, Arbuthnot, cerea Porţii între altele cedarea principatelor către Rusia.

Luptele „diplomatice” se vor desfăşura paralel şi chiar mai intens decât operaţiunile militare. În luna aprilie 1807 se emitea memoriul diplomatului francez Le Clerc, propunând unirea principatelor într-un stat vasal Porţii, cu domnie ereditară, dejucându-se prin aceasta planurile ruseşti de ocupare şi anexare a principatelor şi recunoscându-se implicit unitatea românilor locuind aici.

La 7 iulie 1807 se încheia pacea ruso-franceză de la Tilsit, iar prin articolul XXII al tratatului, Rusia se obliga să-şi retragă toate trupele din Ţara Românească şi Moldova.

Dar planurile viitoare ale Rusiei şi Franţei, acum aliate împotriva Angliei, erau mult mai neliniştitoare: Imperiul otoman urma a fi împărţit între ele , cu unele generoase „cedări”  in favoarea  Austriei.

Deocamdată însă,a fost semnat un armistiţiu ruso-turc la Slobozia (24 august 1807), care prevedea evacuarea trupelor ruseşti din Ţara Românească şi Moldova. 

Evident , acest tratat nu s-a aplicat, întrucât ţarul a refuzat ratificarea lui, acuzându-l chiar pe generalul Meiendorf că a acordat condiţii prea favorabile Turciei.

 

Ostilităţile vor fi reluate în 1809.
 

Chiar în 1807, la 19 noiembrie, bucurându-se acum dealianta cu  Napoleon, ţarul Alexandru I îi cerea acestuia asentimentul pentru anexarea principatelor, acord comunicat prin ambasadorul francez la Petersburg, Coulaincourt, în februarie 1808:

„Anexarea Valahiei şi Moldovei umple o pagină a istoriei. Imperiul Majestăţii Voastre realizează ce au dorit înaintaşii.”

( La 1 mai acelaşi an, ţarul îi spunea încă o dată lui Coulaincourt că: „Ambiţia mea nu va fi alta decât Valahia şi Moldova.”

 Înţelegând însă că francezii n-aveau destulă putere în regiune, ruşii au început tratative separate şi cu Austria.

La 31 mai 1808, la Petersburg, s-a perfectat un plan austro-rus de unire a principatelor române, care urmau a fi încredinţate unui frate al împăratului Austriei care să se căsătorească cu marea ducesă Ecaterina a Rusiei.

Nu incape indoiala ca  adevărata dorinţă a ruşilor era să ocupe ei singuri ţările române. În tratatul secret încheiat cu Napoleon la Erfurt la 12 octombrie 1808, împăratul francez „accepta” anexarea de către Rusia a principatelor şi atingerea de către ea a liniei Dunării.

 Drept urmare,  Turcia se reconcilia cu Anglia.

Se părea că soarta principatelor era pecetluită. Încă la 2 februarie 1808, Napoleon îi cerea ambasadorului Coulaincourt să comunice ruşilor că: „Noi nu putem să ne ciocnim; lumea e prea mare. Eu nu voi insista ca dânsul (ţarul) să evacueze Moldova şi Valahia. Să nu insiste nici el ca eu să evacuez Prusia.” 

 Bineînţeles, scrisoarea lui Napoleon a produs mare bucurie la Petersburg. Ruşii începeau să fie tot mai convinşi că frontiera Dunării nu mai putea să le scape.
Iar la 3 decembrie 1809 fericirea lor putea fi deplină. Napoleon declara la deschiderea Corpului Legiuitor al Franţei că prietenul şi aliatul său, ţarul Alexandru I, „a reunit la vastul său imperiu Finlanda, Moldova şi Valahia.”

În aceste condiţii, ruşii isi reluau ofensiva în 1809. Imediat era ocupat Ismailul, apoi treceau în sudul Dunării şi în 1810 cucereau Turtucaia, Bazargicul şi Silistra. Iar la 15 aprilie 1810 ruşii notificau oficial încorporarea principatelor române. Problema era ca şi rezolvată.

„Împăratul Alexandru doreşte foarte mult terminarea acestui război, dar, la încheierea păcii, consideră indispensabil să obţină întreaga suveranitate asupra provinciilor Moldova şi Valahia”, comunica după patru zile ministrul american la Petersburg, viitorul preşedinte J.Q. Adams.

De altfel, arăta el la 31 iulie acelaşi an, „Valahia şi Moldova, după cum puteţi observa din extrasele gazetelor (ruseşti), sunt deja anexate la Imperiul rus.”

Situaţia ţărilor române era prin urmare foarte gravă, după cum rezultă şi din această afirmaţie a contelui Rumeanţev din 20 iulie 1810:

„M.S. Împăratul, considerând Moldova şi Valahia ca provincii ale imperiului său, şi care, prin urmare, vor fi administrate cu legile imperiului său, a hotărât să suprime în aceste teritorii executarea drepturilor ce sunt practicate numai în Turcia… orice individ născut în aceste provincii nu trebuie să fie considerat altfel decât un supus rus.”

 Încă de mai înainte, principatele au fost puse sub oblăduirea unor cârmuitori ruşi. În 1808 în fruntea lor se afla senatorul Kuşnikov, iar în 1810 senatorul Krasno-Milaşevici.

După celebra notificare a încorporării lor la Rusia, principele Prozorovski avea pregatit  şi un proiect de divizare a lor în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia, iar generalul Kamenski, comandantul Armatei Dunărene, îi propunea deja ţarului să cedeze Oltenia Austriei ,în shimbul Bucovinei. Această propunere chiar a fost făcută Austriei, dar curtea vieneză a respins-o.

Din punct de vedere al organizării bisericeşti, prin ukazul (decretul) ţarului Alexandru I, ţările române formau un exarhat cuprinzând Moldova, Valahia şi Basarabia, supus ierarhic sinodului rus.

Ca exarh a fost numit Gavriil Bănulescu-Bodoni, român ardelean  trecut de mult în slujba Rusiei, şi care de curând demisionase din funcţia de mitropolit al Kievului.

În Basarabia el l-a chemat în 1809 pe protopopul Teodor Maleavinski, venit din eparhia Ekaterinoslavului.
Şi pentru că turcii refuzau să recunoască anexarea principatelor, ţarul hotărî să dea le dea lovitura decisivă…

 La 7 aprilie 1811, Kamenski era înlocuit de la comanda armatei cu generalul Kutuzov,iar  la 2 octombrie  ruşii obţineau cea mai mare victorie a lor, la Slobozia.

Imediat se începură tratativele de pace.

Pacea de la Bucureşti din 1812. Consecinţe asupra Principatului Moldovei.

 

Asa cum am vazut,la începutul anului 1807 ruşii iau sub control principatele româneşti şi instaurează administraţia militară în principate in anul 1808,sub comanda  lui  Kuşnikov , inlocuit in   1810  cu Krasno-Milaşevici.

Prozorovski este responsabil cu  divizarea principatelor Valahia şi Moldova în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Muntenia şi Oltenia.

 Ulterior Imperiul Rus dorea să facă schimb de teritorii cu Imperiul Austriac, dorindu-se schimbarea Olteniei  cu   Bucovina , insa

 Austria a refuzat.

Otomanii refuzau cu indarjire sa recunoasca  anexarea Principatelor Moldova şi Valahia la Imperiul Rus, si atunci  Imperiul Rus dă lovitura decisivă la 7 aprilie 1811,avand in  fruntea armatelor sale  pe nou numitul general Kutuzov.

 La 2 octombrie 1811 ruşii obţin cea mai mare victorie a lor la Slobozia, după care imediat încep tratativele de pace cu turcii ,trataive care se încep la Giurgiu şi se finalizează la Bucureşti.

Ruşii cereau „ambele ţări româneşti”,adica si Ţara Românească şi Moldova.

Soarta a facut ca iminenţa atacului lui Napoleon asupra Rusiei să reducă treptat pretentiile rusesti , de la ambele ţări române, la toată Moldova si mai  apoi la teritoriul Moldovei dintre rîurile Nistru şi Siret, pentru ca pînă la urmă, pretenţiile să se limiteze la ţinuturile turceşti dintre rîurile Nistru şi Prut: ţinutul Hotin şi Bugeacul (Basarabia istorică).

 Iscusinţa negociatorului francez Gaspard Louis Andrault, conte de Langeron (1763-1831), care servea interesele ţarului, a permis însă şi anexarea părţii răsăritene a Moldovei care nu făcuse parte din vilayeturile (provinciile) otomane, prin extinderea frauduloasă a denumirii de Basarabia la toate ţinuturile dintre Dunăre şi Hotin, mulţumită complicităţii primului dragoman al Porţii, care şi-a trădat suveranul în schimbul unei latifundii şi al unui inel foarte preţios.

(Ulterior primul dragoman a fost executat pentru trădare, din ordinul Porţii.)

Pe data de 16/28 mai 1812, în articolele IV şi V ale Tratatului de Pace de la Bucureşti se consfinţeşte sfîşierea în două a Moldovei şi răpirea de către Imperiul Rus a tinutului  dintre Prut şi Nistru, denumite de atunci în colo de Rusia, Basarabia.

Tratatul a incalcat grosolan  practica internaţională şi normele de drept existente in epoca, atata timp  cat  Imperiul Otoman ceda ţinuturi care nu-i aparţineau şi care faceau parte dintr-un stat vasal, dar autonom, cu care imperiul avea un tratat in care garanta  frontierele .

Pacea de la Bucureşti a facut  ca Moldova să piardă pentru o perioada indelungata de timp mai mult de jumătate din teritoriul său.

 

 

Sursa:  http://istoria.md/

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie.

 

Note:

1. Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 96.
2. Ibidem.
3. Ibidem.
4. Ibidem.
5. Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 30.
6. Politica externă…, p. 96.
7. Paul Cernovodeanu, „De dragul păcii, Rusia nu va restitui nimic”, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 5/1991, p. 12.
8. Ibidem.
9. Ibidem.