“SECRETELE DE AUR” ALE UNOR HARTI RUSESTI. FOTO SI VIDEO

S-a desfășurat la Chișinău, Marșul Demnității Naționale… si din nou haita de “patrioți maldavanisti”, o mână de rătăciți,au ținut a-și arăta “cultura”, “civilizația”,aruncând ca și copiii de grădiniță cu avioane de hârtie spre participanții  la marșul, avionașe pe care erau cuvintele “rahat” (scrise în limba rusă bineînțeles) , dar avionașele s-au întors la picioarele lor…

Totuși din fericire, pe zi ce trece, animăluțele  de companie ale Rusiei se imputineaza.

Mandrie  romaneasca

Tin sa citez din ce-a declarat de curând presei,  istoricul Andrei Eşanu, membru al Academiei de Ştiinţe de la Chişinău şi membru de onoare al Academiei Române:

“La 1792, când, în urma războiului ruso-otoman, Rusia a anexat teritoriul dintre Bug și Nistru, aici mare majoritate a populaţiei era românească, nu numai moldoveni, dar din toate provinciile românești, și din Maramureș, și din Transilvania, și din Muntenia. Deși acest teritoriu era stăpânit parţial de Hanatul din Crimeea și parţial de Ţara Leșească, marea majoritate erau români”, afirmă savantul. „Vă dau un singur exemplu: în satul Rohi, din Dubăsari, (n.a. – astăzi Roghi) oamenii au venit din satul Rohia din Maramureș. Dar câte asemănări de localităţi”.

“Chiar şi oamenii politici şi cei de ştiinţă din Rusia de atunci, dar şi din secolul trecut, erau absolut conştienţi că e un singur popor, că noi suntem români, că vorbim aceeaşi limbă şi avem aceleaşi tradiţii. Iată de exemplu, la 1859, un istoric rus scrie „voievozii români ai Moldovei şi Valahiei” ori la 1918 academicianul rus Berg, geograf şi savant originar de la Tighina, a editat la Peterburg o monografie care se numeşte „Bessarabia”. Chiar în introducere, Berg scrie: „Basarabia este populată de români, dar Rusia nu trebuie să scape din mâini această bucată grasă”.

Desigur că odată cu unirea principatelor de la 1859, Rusia înţelegea că se consolidează un stat român modern şi mai devreme sau mai târziu va vrea să-i unească pe toţi românii care au fost împărţiţi de cele trei imperii.

Atunci s-a intensificat propaganda separatistă, moldovenistă. În cercurile înalte ţariste se discuta dacă să se deschidă sau nu şcoli pentru moldoveni. Dacă ar fi deschis şcoli, moldovenii şi-ar fi putut pune întrebări cine sunt ei.”

 E jalnic sa vedem o turmă de așa ziși “patrioți” care  se opun adevărului, ignorand  mediul academic basarabean și internațional.

Fudulia, prostia și reușita propagandei rușilor de a crea oameni teleghidați, a ajuns  la cote de neimaginat  in cazul  celor  menționați… hahahaha !

Acum, îl las pe prietenul nostru Liviu din Iași să ne spună câte ceva despre așa zisa” nație moldovenească” inventată de zmeii de la răsărit:

Românii pe hărțile etnice rusești și sovietice 
de Liviu din Iași

Acest articol vine ca o continuare a celui în care am discutat despre Gramatica lui Margela din 1827 și, de asemenea, dorește să scoată în evidență evoluția percepției elitei intelectuale (poate și politice) de la Sankt Petersburg, ulterior a Moscovei, asupra identității românilor.

Prima hartă etnică realizată de ruși pe care am găsit-o este cuprinsă în „Подробный атлас Российской империи с планами главных городов” (Atlas detaliat al Imperiului Rus, cu planuri ale orașelor mari), publicat la Sankt Petersburg în 1871. Sub denumirea de „volohi” (волохи) apare populația majoritară din Basarabia și câteva insule compacte dintre Nistru și Nipru, pentru mărire, clicuiți în hărți:

Harta 1 (1871)

Puțin mai târziu, în 1876, un alt atlas al Imperiului Țarist conține și harta etnică a Europei, unde românii sunt trecuți la legendă ca „Румыны (Молдаво-Волохи)”, ca fiind grupul etnic majoritar din spatiul dintre Tisa, Dunăre și Nistru:

Harta 2 (1876)

Românii apar sub denumirea de „Румыны (Молдаво-Волохи)”

În Dicţionarul Enciclopedic Brockhaus şi Efron, cea mai amplă enciclopedie din perioada țaristă, publicată la Sankt Petersburg între 1890-1907, în 86 de volume, descoperim încă o hartă etnică, reprezentând  toată suprafața Imperiului Țarist de această dată, în care românii apar împreună cu germanii, înfățișați cu aceeași culoare, în categoria  „германцы и романцы (румыны)”:

Harta 3 (1890)

Ethnographic map of Russian Empire. The end of XIX century/Этнографическая карта Российской империи. Конец XIX века, din Dicţionarul Enciclopedic Brockhaus şi Efron (1897)

Adăugăm aici și o hartă lingvistică a Europei, întocmită în 1908, din „Всеобщий Географический и Статистический Карманный Атлас” (Atlasul geografic și statistic de buzunar), în care limba română apare alături de reto-romană (румынск и ретороманск):

Harta 4 (1908)

Harta etnică din Atlasul URSS din 1983 arată o concepție cu totul diferită față de cea care a stat la baza lucrărilor menționate mai sus, adică împărțirea în români și moldoveni (молдаване, румыны), care împărtășesc, măcar, aceeași categorie „романская группа”:

Harta 5 (1983)

Vom încheia cu concluziile unui prieten de la Chișinău:” O  dovadă destul de clară că aşa-zisa naţiune moldovenească a fost inventată după prăbuşirea  Imperiului Țarist,este faptul ca  nici o hartă rusească demnă de luat în seamă, nu menţionează existenţa unei Moldove  cu capitala Chişinău sau a moldovenilor  ca naţiune aparte. 

Odioasa politica de dezbinare  popoarelor a fost  perfectionata  şi aplicata  de sovietici pentru a evita o eventuală pierdere a teritoriilor furate altor state de Rusia tarista.

Cu alte cuvinte,  inventarea noilor naţiuni a fost conceputa in scopul de a scadea  şansele de repetare a evenimentelor din 1918, când Imperiul Rus a pierdut vaste teritorii , care nu îi aparţineau de fapt.”

Naţiunile   născocite  de sovietici au apărut nu doar pe teritoriul României, ci şi pe la alţi vecini ai buboiului bolsevic.

Dar despre asta vom vorbi într-un alt articol…

Extrase din articolul  ”Instantanee, opinii și hărți” vox.publika.md/politica/romanii-pe-hartile-etnice-rusestisovietice. Autor: Alexandru Filimon

A doua ediţie a „Dicţionarului moldovenesc-român”- o diversiune a plagiatorului Stati care costa 80.000 de lei moldovenesti

 

 

 

Dicţionarul moldo-român a lui Stati, o diversiune de 80.000 de lei.

 

A doua ediţie a „Dicţionarului moldovenesc-român” a apărut la Tipografia Academiei de Ştiinţe. Presedintele  Duca spune că-l va demite pe directorul tipografiei…

Pentru că de mult nu a mai avut vreo comandă, respectiv, nu are bani ca să-şi poată remunera angajaţii, Valeriu Schiţco, directorul Tipografiei Academiei de Ştiinţe a Moldovei (AŞM), a acceptat să scoată de sub tipar ediţia a doua a „Dicţionarului moldovenesc-român” de Vasile Stati.

Ieri, când a aflat de la noi noutatea, preşedintele Academiei, Gheorghe Duca, ne-a spus că Schiţco va fi eliberat din funcţie.

 Vasile Bahnaru, directorul Institutului de Filologie al AŞM, este mai reticent: „Lăsaţi nebunul să-şi arate faţa!”.

„El doar râdea”

Reprezentanţii mediului universitar şi academic sunt nedumeriţi nu atât de reeditarea scandalosului dicţionar al lui Stati, cât de faptul că el a fost tipărit la Tipografia AŞM.

 Dar şeful instituţiei, Valeriu Schiţco, spune că nu a putut refuza comanda, deoarece tipografia se află la autogestiune şi nu-i ajungeau bani pentru salarii. „De mult nu avem de lucru, dar trebuie să achităm lefile şi impozitele. Şi e foarte frig la noi – nu ne conectăm la căldură, căci ne costă 40 de mii de lei pe lună…”, susţine Valeriu Schiţco.

 El precizează că a încercat să-l convingă pe Vasile Stati să schimbe barem titlul cărţii, dar în zadar.

 „L-am întrebat de ce a scris introducerea într-o română perfectă, şi nu cu termeni din anii ’60, dar el a început să râdă. I-am propus să intituleze cartea „dicţionar de arhaisme” şi el tot râdea. Mi-a spus că, de avem pretenţii, retrage volumul de la noi.

Ce puteam să fac?..”, adaugă Schiţco. Directorul recunoaşte că, pentru tipărirea dicţionarului, Stati a achitat 80 de mii de lei.

„A fost depistat şi cu plagiat”

Preşedintele AŞM, Gheorghe Duca, a aflat de la TIMPUL despre tipărirea acestei cărţi şi a rămas fără cuvinte: „Prima dată aud. Directorul va fi eliberat din funcţie. Tipografia se află la autofinanţare, dar nu e bine deloc ce se întâmplă…”.

Mai tranşant în declaraţii este Vasile Bahnaru, directorul Institutului de Filologie al AŞM: „E o tâmpenie lucrarea, dar la noi nu există cenzură. Băţul e cu două capete. De aceea, lăsaţi nebunul să-şi arate faţa.

 Nu o face de bunăvoie. E plătit de bandiţi s-o facă..”. Şi scriitorul Vladimir Beşleagă crede că Stati nu este de acord cu ceea ce face, ci efectuează comenzi bine plătite.

 „În tinereţe, Stati a fost un fel de băgător de seamă la Uniunea Scriitorilor. A fost depistat cu plagiat. Este un păcătos şi jumătate, dar acum şi-a găsit o vizuină şi suge bani. Le spune amicilor săi că îl interesează doar banii.

 Presupun că el nu crede în ceea ce spune. Acum a pus în joc prestigiul Academiei, dar toată pacostea nu trebuie să cadă pe directorul tipografiei, ci pe autor, care este un farsor, un profitor, un escroc.

 E finanţat de mafia moldovenistă şi suge bani din ea”, afirmă scriitorul.

„Suntem în relaţii proaste cu acest…”

Care e rostul apariţiei unei asemenea cărţi, dacă populaţia RM nu vorbeşte în moldoveneasca lui Stati?

La această întrebare, autorul răspunde: „Mă bucur că aţi depistat, aţi demonstrat, aţi aflat şi ştiţi că majoritatea oamenilor nu vorbesc aşa. Mă rog, felicitările mele! Dar mai răsfoiţi, încercaţi, apoi mai stăm de vorbă”. După care Stati a închis telefonul şi nu ne-a mai răspuns.

Solicitat de TIMPUL, deputatul comunist Mark Tkaciuk, care anterior declarase că moldoveneasca şi româna sunt limbi identice, a oftat greu: „Nu-s lingvist, ca să dau apreciere dicţionarului, nici nu vreau să-l comentez”.

Tkaciuk a infirmat şi faptul că PCRM ar finanţa editarea cărţilor lui Stati: „Numai nu noi. Suntem în relaţii proaste cu acest…”. Alte surse din PCRM ne-au şoptit că „dicţionarele” sunt finanţate de cercuri politice din Rusia.

A doua ediţie a „Dicţionarului moldovenesc-român” pune în circuit peste o mie de moldovenisme, colectate din actele slavoneşti ale cancelariei Statului Moldovenesc din anii 1392-1503.

Volumul a apărut în tiraj de 5000 de exemplare, tiparul costându-l pe autor 80 de mii de lei. Dintre membrii colegiului redacţional al cărţii fac parte decedatul Andrei Hropotinschi şi Rubin Udler, membru corespondent al AŞM, stabilit în SUA din 1992.

 Reprezentanţii Academiei de Ştiinţe din Moldova ne-au confirmat că, fiind la Chişinău, Udler se afla în relaţii bune cu Stati şi împărtăşeau aceleaşi idei.

 

autor: Pavel Păduraru

sursa: timpul.md

 

 

CASA FIINŢEI NOASTRE – LIMBA ROMÂNĂ

Acad. Mihai Cimpoi

 

LIMBA ROMÂNĂ, „CASĂ A FIINŢEI NOASTRE”

 

I. „LOCUL DE ADAPOST AL FIINTEI”

 

De ce – iarăşi – o conferinţă despre limba română, de ce această reluare de discuţie – teoretică, dar şi cu aplicare socio-lingvistică – despre limba pe care o vorbim şi în care scriem în spaţiul nostru moldavo-basarabean, de ce până şi Imnul de Stat reproduce textul celebrului poem al lui Alexie Mateevici (în felul acesta constatăm – iată – că cel mai inspirat poem consacrat limbii noastre aparţine unui basarabean), de ce mor încă poeţi pentru ea, lăsând testamentar, precum Grigore Vieru, grija pentru „creşterea limbii româneşti” (Ienăchiţă Văcărescu).
De ce?
Întrebarea se încarcă iarăşi de o sporită semnificaţie reactualizatoare de cauzalul, de asemenea sporit, Fiindcă…
Să încercăm să descifrăm această legătură de subordonare, gândindu-ne mai cu seamă la pluralul ei: „legături de subordonare”.
Să intrăm, mai întâi, în domeniul filosofic al problemei dezbătute, lămurind astfel şi prezenţa în titlul conferinţei a acestei sintagme ce pare o ciudăţenie metaforică, un trop: «casă a fiinţei noastre».
Graţie acestei definiţii a ceea ce este limba – nu sub aspectul elementar al vorbirii, al „limbajului unei comunităţi umane istoriceşte constituită, alcătuit din structură gramaticală, lexicală şi fonetică proprie”, ca „limbă naturală”, precum fixează toate DEX-urile – ci sub aspect profund ontologic, Eminescu şi Heidegger se întâlnesc la o distanţă de aproape o sută de ani. (L-o fi citit autorul tratatului Fiinţă şi timp pe Eminescu, l-o fi informat „studentul” său Noica).

Or, de ce să ne punem altfel de întrebări când intuiţia lucra sigur în firea amândurora?
EMINESCU: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră…” (Eminescu, Fragmentarium, Bucureşti, 1981, p. 241).
HEIDEGGER: „Omul se poartă ca şi cum el ar fi făuritorul şi dascălul limbii, când de fapt ea (subl. în text – n. n.) rămâne stăpâna omului. Atunci când acest raport de subordonare se răstoarnă, omul ajunge să urzească ciudate maşinaţiuni”.
EMINESCU: „Precum într-un sanctuar reconstituim piatră cu piatră tot ce-a fost înainte – nu după fantezia sau inspiraţia noastră momentană – ci după ideea în genere şi în amănunte – care-a predomnit la zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească”. (Op. cit., Ibidem).
HEIDEGGER: „Limba este domeniul (templum), adică locul de adăpost al Fiinţei. (…) Deoarece limba este locul de adăpost al Fiinţei, noi ajungem la fiinţare străbătând neîncetat acest loc de adăpost” (Ibidem, p. 252).
Prin urmare: noi ajungem la fiinţare tot străbătând acest loc de adăpost, trăind, locuind în acest aici unde „se întrepătrund pământul şi cerul, divinii şi muritorii”.
Prin limbă, Poetul realizează o rostire esenţială a Fiinţei. Iată că şi nouă ne vine astăzi să-o rostim mai uşor, deoarece avem rost, atât de potrivit chiar cu rostul lucrurilor şi care ne dă şi derivatul rostire, ce presupune azi, după cuceririle din genetică, matematică şi metafizică nu numai o articulare a glasurilor şi a undelor sonore, ci, aşa cum spune Noica, şi a celor mute din spectrul electro-magnetic: „Rostirea omului este, dacă e potrivit gândită, solidară cu rostul lucrurilor.

La capătul ei, deci, rostirea devine, într-un fel, tăcerea fiinţei” (Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Bucureşti, 1987, p. 26-27).
Eminescu se mai întâlneşte cu Heidegger în modul de a înţelege limba ca bun suprem.
EMINESCU: „Această parte netraductibilă a unei limbi formează adevărata zestre de la moşi-strămoşi, pe când partea traductibilă este comună gândirii omeneşti în genere”. (Ibidem, p. 241-242).
HEIDEGGER: „Limba este un bun în sens mai originar.

Ea dă garanţie, adică oferă certitudinea că omul poate să fie ca fiinţă ce aparţine Istoriei” (Ibidem, p. 297). Poezia ctitoreşte Fiinţa, această ctitorie fiind legată de semnele zeilor, cuvântul poetic rosteşte „vocea poporului”.
Poetul nostru vorbeşte, în Epigonii, despre sfintele firi vizionare care „au scris o limbă ca un fagure de miere”, semnificaţia expresiei eminesciene sporind prin comparaţia descoperită în Biblia de la Bucureşti (1688) şi folosită şi de Sadoveanu („Fagure de miere cuvintele bune şi îndulcirea lor leacul sufletului”), şi prin amintirea versului lui Virgilius care se referă la mierea adusă ca ofrandă zeiţei Ceres. În acelaşi spirit eminescian-heideggerian Mateevici vorbeşte despre limba noastră ca limbă sfântă.
Nu putem, prin urmare, să punem la îndoială această sfinţenie şi să intervenim cu speculaţii şi aproximări în templul, sanctuarul pe care-l reprezintă.
Coborând adânc în istorie, dăm de o întâmplare semnificativă M. Pompenius Marcellus aducea un reproş lui Tiberiu, că folosea un cuvânt născocit: ca suveran, el putea interveni să se dea drept cetăţenie română oamenilor; în domeniul limbii nu avea dreptul să intervină ca să încetăţenească vreun cuvânt.
Or, suveranii noştri s-au tot amestecat în fel şi chip, stabilind şi rolul de „bunică” pentru aşa zisa „limbă moldovenească” în raport cu nepoata ei, „limba română”.
Aşi propune, dragi colegi, să nu mai îngăduim această imixtiune a politicului şi să nu permitem nici viitorului preşedinte s-o facă.
Să stabilim o dată pentru totdeauna că singurul legislator în acest domeniu, aşa cum propune şi Vasile Bahnaru, în recenta sa carte Ascensiunea în descensiune a limbii române, trebuie să fie Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova.

II. ECUATIA LIMBA/ IDENTITATE
Între limbă şi fiinţă, fiinţa naţională, e un raport de absolută identitate. Într-un articol, România şi Austro-Ungaria, publicat în noiembrie 1876 în Curierul de Iaşi, Eminescu îl stabileşte în mod decis: „spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limbă şi naţionalitate asemenea”.
Literatura unui popor este prin excelenţă naţională. Poezia este, după Eliot, cea mai tenace naţională.
Conferinţa lui Thomas Stearns Eliot Funcţia socială a poeziei, rostită în 1943 la Institutul Anglo-Norvegian şi, sub formă extinsă, rostită în public la Paris în 1945, nu este doar o profesiune de credinţă sau o expunere de program, un manifest estetic: este o prospectare de natură fenomenologică a limbii şi limbajului poetic şi în special a funcţiei sociale a acestora, privite într-o interdependenţă constructurală.

Runele şi descântecele cu scopurile lor magice sau utilitare, poezia epică ce păstra şi transmitea amintirea celor mai importante evenimente istorice, oda pindarică legată de prilejuri sociale, poezia dramatică cu un efect puternic asupra unui număr mare de oameni.

Bineînţeles că poezia trebuie să ne aducă o plăcere estetică, asociată înseşi comunicării unei experienţe noi de viaţă şi a unui nou mod de a înţelege, cele ce ne lărgesc conştiinţa şi ne rafinează sensibilitatea.
Eliot vine apoi cu precizarea caracterului local şi naţional absolut al poeziei, pentru că „spre deosebire de celelalte arte, poezia are pentru cei de acelaşi neam şi aceeaşi limbă cu poetul o valoare care numai pentru ei o poate avea”.
În acest sens scoatem din demonstraţia fenomenologică a lui Eliot o observaţie profundă care – more geometico – se poate aplica procesului de deznaţionalizare metodic dirijat la noi: „Este mai uşor să gândeşti decât să simţi într-o limbă străină.

De aceea nicio artă nu este mai tenace naţională decât poezia. Unui popor i se poate lua, i se poate suprima limba, impunând în şcoli altă limbă: dar până nu înveţi poporul acela să simtă (Eliot subliniază cuvântul) în altă limbă, nu o poţi dezrădăcina pe cea veche, care va reapărea în poezie, pentru că poezia este glasul sensibilităţii” (T. S. Eliot, Eseuri, Bucureşti, 1974, p. 94).

Eliot mai precizează că datoria poetului, ca poet, este ca şi cum indirectă faţă de poporul său, dar este directă faţă de limba lui pe care trebuie s-o păstreze, apoi s-o îmbogăţească şi s-o perfecţioneze, dat fiind că este o personalitate distinctă de a semenilor săi. Aceasta este deosebirea dintre scriitorul care e doar excentric sau nebun şi poetul adevărat” (Ibidem, p. 95).

Cei mai mulţi nu înţeleg că nu ajunge să te mândreşti cu marii scriitori ai neamului, ci să-i pomeneşti în câte un discurs politic: ei nu înţeleg că „dacă ţara lor nu va continua să dea mari scriitori şi mai ales mari poeţi, limba se va degrada, cultura însăşi se va degrada, şi va fi poate absorbită de alta mai puternică” (Ibidem, p. 96).
Eliot urmăreşte spectacolul implacabil al înnoirilor din cadrul limbii, afirmând că niciun poet englez de azi nu poate învăţa cum să mânuiască cuvintele fără să-i studieze pe Shakespeare şi pe toţi cei care, în vremea lor, au înnoit limba.
Despre caracterul naţional şi „patriotic” al actului poetic vorbeşte şi Nichita Stănescu al nostru: „A vorbi despre limba în care gândeşti, a gândi-gândire nu se poate face decât numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi limba română este ca o duminică. Frumuseţea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română.

Pentru mine iarba se numeşte iarbă, arborele se numeşte arbore, malul se numeşte mal, iar norul se numeşte nor. Ce patrie minunată este această limbă! (…) Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea” (Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, Bucureşti, 1990, p. 357).
Adrian Păunescu amintea, în discursul său cu ocazia acordării titlului de academician al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, de ecuaţia limbă/ identitate, de faptul că fără de limbă „nu eşti nimic”.
Solicităm Guvernului să acorde Premii Naţionale anume în domeniul literaturii şi artei, urmând ca altor domenii să li se acorde Premii de Stat sau Premii Speciale.

III. COSERIU: ARGUMENTELE TEORETICE SUPREME

Eugeniu Coşeriu, gigantul lingvisticii mondiale, ne pune pe tapet sub formă de catetism argumentele teoretice supreme.

1. Din punct de vedere genealogic, limba română este pur şi simplu latină sau latină în toate aspectele ei „moştenite” sau derivate din cele moştenite şi reprezentând structurile ei esenţiale.

2. Din punct de vedere tipologic limba română corespunde exact tipului lingvistic romanic general (fără franceza modernă).

3. Din punct de vedere „areal” limba română cu toate dialectele ei reprezintă o arie autonomă în spaţiul lingvistic romanic, fiind singura reprezentantă a latinităţii orientale.

Aşa-zisa „limbă moldovenească” (ce pur şi simplu nu există din punctul de vedere genealogic) reprezintă dialectul dacoromân, ceea ce e caracteristic pentru dacoromână e caracteristic şi pentru graiul românesc din Basarabia şi Transnistria.

Prin impunerea noţiunii de „limbă moldovenească „s-a urmărit un proces bine dirijat metodologic de deznaţionalizare, de „mancurtizare” (după Aitmatov): „Din punct de vedere politic, promovarea unei limbi „moldoveneşti” deosebite de limba română, cu toate urmările pe care le implică, este deci un delict de genocid etnico-cultural, delict nu mai puţin grav decât genocidul rasial, chiar dacă nu implică eliminarea fizică a vorbitorilor, ci numai anularea identităţii şi memoriei lor istorice”.

Acest adevăr ştiinţific imparabil a fost reconfirmat în cadrul diferitelor conferinţe, simpozioane, congrese ale filologilor români, ale romaniştilor din întreaga lume, inclusiv din fosta URSS, în intervenţiile lui Klaus Heitmann şi Rajmund Piotrowski, în mesajul dlui Mircea Snegur, Preşedintele Republicii Moldova, prezentat Parlamentului în ziua de 27 aprilie 1995, în numeroase declaraţii ale Uniunii Scriitorilor şi oamenilor de cultură, în cadrul şedinţei lărgite a Prezidiului Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova din 9 septembrie 1994 şi al Adunării Generale a A.Ş.M. din 28 februarie 1996.
Credem, în finalul acestui compartiment, că Eugeniu Coşeriu ar merita mai mult în contextul gratitudinii noastre: traducerea celor două opere fundamentale ale sale, publicarea unui volum de opere literare şi înfiinţarea unei catedre – Catedra Eugeniu Coşeriu.

IV. EROI, MARTIRI, „PAZNICI DE FAR”

S-a vorbit adesea, şi faptul este fixat documentar: de istoriile culturale şi literare, că omul de cultură şi de litere basarabean este/ nu poate să nu fie şi un om al Cetăţii, o figură apostolică.
Există neîndoielnic un canon basarabean care presupune (în spiritul lui Harold Bloom) o Artă a Memoriei, un cult al Eumenidelor, al Tradiţiei şi al „cuvântului ce exprimă adevărul” (Eminescu), al Valorilor şi Limbii Române, care – aşa cum spunea Blaga – e poemul originar al unui popor.
Limbii române i s-a construit un adevărat paladiu, de felul statuii de lemn a lui Palas Atena, menită să ocrotească spiritul locului şi să salveze acest bun suprem.

A fost/şi este o perioadă de luptă şi rezistenţă, cu toate formele specifice: exil interior, disidenţă intelectuală, cultivare rizomică a tradiţiei (cu tendinţe constante de întoarcere la izvoare, la rădăcini, „la Ithaka”), limbaj esopic, dar şi atitudini tranşante, neconcesive de declarare a adevărului. Acestea au generat martíriul basarabean, trăit şi asumat cu întreaga lor fiinţă şi la cele mai înalte cote etice (deontologice, zicem azi), conform datoriei sfinte faţă de limba română.

Martíriu, conform DEX-urilor, înseamnă „suferinţă, tortură sau moarte (în chinuri) pe care le îndură cineva pentru convingerile sale; pentru religia sa, martiraj (înv. „martir”), iar martirologiu, în afară de sensul bisericesc de listă a „martirilor şi sfinţilor”, „listă a celor care au suferit sau au murit pentru o convingere, pentru o cauză”.

„Listă” e, bineînţeles, puţin spus. Ar trebui să utilizăm un alt termen, acela de izvod (drag lui Blaga) sau de codice, un nou Codex aureus, în care numele celor care au suferit, au fost torturaţi şi au murit (în chinuri) să fie imprimate cu litere de aur.

Înscrişi în aceste Codice se cad cei deportaţi, maltrataţi în GULAG cu deosebită bestialitate numai pentru că erau români (şi avem în acest sens mărturia autoritară a lui Aleksandr Soljeniţîn), grupul de scriitori transnistreni care în condiţii infernale au păstrat limba română şi au pledat pentru alfabetul latin, Petre Ştefănucă, cel care cu temeritate a refuzat să răspundă la interogatoriu în limba rusă şi a murit bătut în cap cu propriile cărţi scrise româneşte, Mihail Curicheru, Ioan Sulacov, Pan Halippa, Vasile Ţepordei şi toţi cei imprimaţi „pe Crucea Comemorativă din Sala Uniunii Scriitorilor, Nicolae Costenco, dus în peninsula Taimîr pentru că a scris într-o „limbă burgheză”, adică română şi că a propus, la o întâlnire cu un demnitar sovietic, ca „să construim comunismul, dar în limba română”.
Constantin Stere intră în acest Codice, datorită figurii sale de Om-luptător şi vieţii sale pline, precum zicea Ralea, „ca a unui aventurier, ca a unui sfânt şi ca a unui tiran”, în care a dominat însă aspectul eroic.

Deghizat în personajul său Ion Răutu, răspunde la întrebarea jandarmului Paciewski de ce naţionalitate este: „Sunt român”, iar în deportare poartă cu sine două cărţi româneşti aduse prin contrabandă ca să nu uite limba.
De altfel, la 1894, Stere publică, în Evenimentul literar, un articol despre unitatea limbii române „vorbită încă din veacul al XV-lea atât în Moldova, cât şi în Muntenia şi în Transnistria” şi despre faptul că „deşi masele poporului n-au cules nici una din roadele civilizaţiei şi culturii creată de omenire până acum”, s-a putut forma „o limbă literară adevărat românească”.

Alături de poetul Nicolae Ţurcanu, s-ar cădea s-o includem în acest martiraj pe mama sa, împuşcată pentru faptul că ţinea ascunsă după icoană poezii scrise în limba română.
Calitatea de martir se cade să i-o atribuim şi lui Grigore Vieru cel puţin pentru cele două testamente ale sale – documente ale slujirii martirizate a limbii lui Eminescu, căreia i-a consacrat poezii, cântece şi aforisme şi în care vedea reazemul (cuvântul e al poetului) fiinţei noastre (exact în sensul temeiului heideggerian şi eminescian).

Fie că au fost adevăraţi martiri, fie că şi-au asumat mai modesta funcţie de „paznici de far”, scriitori şi publicişti, profesori de felul lui Valentin Mândâcanu, Alexandru Gromov, Avram Cotlear, Anatol Ciobanu, mai tinerii, citaţi de Grigore Vieru, Vlad Pohilă şi Valentin Guţu au păstrat flacăra sacră a acestei

 candele. (Grigore Vieru – Poetul, col. „Academica”, Iaşi, 2009, acelaşi text în vol. Taina care mă apără, Princeps, Chişinău, 2010, p. 414). La aceştia se cer adăugaţi profesorii noştri de limba şi literatura română (Leonid Colibaba, cel care a ţinut un discurs fulminant la Congresul III al Scriitorilor, Elena Vasilache, Parfenie Guţu, Petre Bacoş, Veronica Postolache.

Martiră ar putea fi considerată însăşi cartea românească – marginalizată, interzisă, arsă, dată la cuţit. Merită, indiscutabil, un monument aparte.
Propunem, la finele acestui compartiment, publicarea unui Codice al martirilor basarabeni ai limbii române şi edificarea unui Monument-simbol al Cărţii Româneşti.

V. UN ANTI-CODICE „DE-VINA COMEDIE”

A existat/ şi mai există în evoluţia/ în ascensiunea în descensiune a limbii române din Basarabia/ Transnistria din aspect tragico-comic, determinat de încercările criminale – căci e vorba şi de un genocid lingvistic iarăşi unic pe mapamond – de inventare a unei „alte” limbi, înstrăinate de matricea stilistică firească – prin impunerea la nivel de stat a unei limbi „norodnice creată pe baze fals dialectale, traduceri silnice şi născociri lexicale la alfabetul chirilic (de fapt rusesc), prin folosire abuzivă de rusisme.
Propunem în acest sens elaborarea unei Cărţi a ruşinii limbii „moldoveneşti”, în care să intre

– expresii „trăsnite” din Cuvântelnicul lui I. D. Ceban şi Dicţionarul moldo-român al lui V. Stati;

– mostre de transcriere regionalistă moldo-transnistriană;

– invenţii lexicale monstruoase de felul „acritură chişetică” (pentru acid), „şinşiancă” (pentru cincinal) „socoteală” (pentru scor) „Unirea Scriitorilor Sfatnişi Moldoveneşti” (pentru Uniunea Scriitorilor Sovietici Moldoveni) şi multe altele asemenea;

– enormităţi din Parlament (ştim că Ion Hadârcă are o listă întreagă);

– stropşire de limbaj (după cum zicea Ibrăileanu despre Caragiale) de tot felul;

– inadvertenţe stilistice, barbarisme, neologisme cu sens deformat. Etc.

În rest, vorba lui Shakespeare, e tăcere. Tăcere în jurul multdiscutatelor probleme despre limba română/ „moldovenească” despre istoria românilor, despre poporul moldovenesc.

E ora, domnilor, a înscăunării definitive şi nepolitizate a Adevărului. Suntem români şi punctum. Vorbim limba română şi punctum. Avem o istorie comună a românilor şi punctum.

Autor: Acad. Mihai Cimpoi

* Conferinţă ţinută cu ocazia Zilei Limbii Române în cadrul Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova la 31 august 2011.