DOSARE ISTORICE : SUBVERSIUNEA SOVIETICA IN BASARABIA INTERBELICA

Stalin, în centrul propagandei sovietice, cu toate privirile aţintite către el

În dorinţa de a distruge România reîntregită, în 1918, Lenin şi Troţki au ordonat asasinarea regelui Ferdinand ca pedeapsă pentru actul Marii Uniri.

Stalin ştia foarte bine, că pentru a se extinde, comunismul are nevoie de război.

Nu în sensul că „patria proletariatului mondial” declară război state lor „exploatatoare”, le învinge şi fraternizează cu clasa munci­toare autohtonă, care de-abia aşteaptă venirea eliberatorilor ca să le facă o primire triumfală, noii sosiţi punând în operă programul de construcţie a socialismului, muncind cu dăruire, ca să se ajungă cât mai curând posibil la treapta ultimă de organizare a societăţii, comunismul.

„Marele Geniu” ştia că toate acestea nu sunt decât baliverne, bune pentru inocenţii legănaţi de cântecul de sirenă al utopiei marxiste. El avea în vedere războiul adevărat, cel care, in diferent de costurile economice şi umane, avea să ducă – aşa cum s-a petrecut în realitate! – la intrarea unor teritorii imense în sfera de influenţă a Statului Comunist.

Pe timp de pace, instaurarea comunis mului din senin ar fi fost imposibilă, chiar într-un stat ca Rusia, unde activităţile subversive revoluţionare ajunseseră la paroxism.

Odată instaurată puterea comunistă „pe o şesime din suprafaţa pla netei”, cum spuneau triumfa list rapsozii partidului, apara tul sovietic de subversiune a purces la pregătirea unor tul burări care aveau rolul de a de­clanşa ră zboaie civile, insurec ţii „populare”, care să dinamiteze ordinea socială legală, aruncând statele într-un haos pe fondul căruia intervenţia sovietică ar fi putut avea succes.

În alte cazuri, s-ar fi produs o infil­trare masivă, mascată sub forma ajutorului internaţional dat „luptătorilor revoluţionari”, aşa cum s-a întâmplat în Spania. Acţiunile subversive au început la scurt timp după organizarea aparatului tehnic al Kominternului. Oamenii lui Lenin au trecut hotărât la exportul de revoluţie.

România, ţintă predilectă a subversiunii

Ţara noastră a fost, de la începuturile Internaţionalei Comuniste, o ţintă predilectă a subver siunii. „În 1918, Lenin şi Troţki au ordonat asasinarea regelui Ferdinand, ca pedeapsă pentru actul Marii Uniri din 1 decembrie 1918, dar comisarul Simion Roşal, trimis pentru îndeplinirea acestei misiuni, a fost arestat de Armata Română.

În 1919, Kominternul a ordonat asasinarea mareşalului Averescu, actul terorist fiind dejucat în ultima clipă. Pe data de 8 decembrie 1920, a explodat o bombă în Senatul României, aceasta fiind pusă de Max Goldstein (nume conspirative: Argeşeanul, Abramovici Teohari, Belinschi Sami, Coca, Stejaru), un extremist de stânga, el având complici pe Saul Osias şi Leon Lichtblau. A fost primul atentat terorist.

Dispozitivul exploziv artizanal plasat în sala Senatului României i-a ucis pe Dimitrie Greceanu, ministrul Lucrărilor Publice, decedat a doua zi la spital, şi pe senatorii Demetriu Radu, epis-copul greco-catolic de Oradea Mare, ucis pe loc, şi Spira Gh.Gheorghiu, decedat la spital pe 13 decembrie, şi a rănit grav pe Constantin Coandă (52 de răni cauzate de schije), preşedintele Senatului. (…) 1924 a fost anul celei de-a doua agresiuni majore împotriva României Mari, Uniu nea Sovietică (creată la 6 iulie 1923) încercând să se extindă din nou asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru.

Încă din 1923, Moscova, prin Internaţionala Comunistă, a avansat şi şi-a impus teza, acceptată de PCR, potrivit căreia România ar fi fost un stat imperialist, multinaţional, creând astfel baza politică pentru a cere «autodeterminarea» Basarabiei”.

Comuniştii au luptat pentru dezmembrarea ţării

„În aprilie 1924, la Conferinţa Federaţiei Comuniste Balcanice de la Viena au fost adoptate câteva hotărâri cu privire la România, printre care «Dezvoltarea propagandei în favoarea revenirii Transilvaniei la Ungaria», «Propaganda în rândurile populaţiei din Transilvania şi cercurile antiromâneşti ale burgheziei maghiare», «Organizarea de greve cu motivaţii politice», «Propaganda în armata română, în special printre soldaţii ori­ginari din Transilvania». (Pasajul citat este preluat din masiva lucrare a cunoscutului publicist constănţean Constantin Cumpănă „Terente”, Telegraf Advertising 2009, Constanţa, vol. II, pp. 123-124).

Menţionăm că, după alte surse, Uniunea Sovietică s-a constituit la 30.12.1922, prima Constituţie fiind adoptată la 31.03.1924. Con stantin Cumpănă, referindu-se la documentul publicat în „Româ nia Liberă” din 13.05.1994, sub semnătura lui Vladimir Alexe, material intitulat „Istoria secretă/Ilegaliştii comunişti, au luptat pentru dezmembrarea ţării.

Planul de îm părţire a României în cinci zone”, face cunoscută, în contextul biografiei faimosului bandit lipovean Terente, amploarea agitaţiei şi diversiunilor bolşevice în Ro­mânia, îndeosebi în Dobrogea şi Basarabia. Acţiunile planificate în Rusia comunistă au culminat cu aşa-numita „revoluţie” de la Tatar-Bunar (12-18 septembrie 1924).

C. Cumpănă reproduce comunicatul guver­nului relativ la evenimentul în chestiune: „(…) În ziua de 12 septembrie, un număr de 30 de indivizi, veniţi pe mare în sudul Basarabiei, a atacat localitatea Nicolaevca la ora 12 din zi, izolând comuna prin tăierea firelor telegrafice şi telefonice şi omorând pe primar, pe soţia sa, doi jandar mi şi un locuitor.

Aceiaşi cetăţeni au mai prădat pe negustorii veniţi la târg şi încărcând trei căruţe cu mărfuri, le-au ascuns în bălţile din regiunea lacului Saşic. În zile le următoare, aceiaşi indivizi, susţinuţi de complici pe care îi aveau în această regiune, au atacat satele Tatar-Bunar, Cişmele, Neraşoi şi Golileşti, jefuind şi terorizând populaţia pentru a o asocia cu actele lor şi a o ridica contra auto rităţilor. Trimiţându-se trupe din Ismail pentru urmă­rirea şi capturarea indivizilor, ordinea a fost pretutindeni restabilită. Populaţia locală a dat autorităţilor un concurs hotărât la descope rirea complicilor şi restabilirea ordinei (…)”.

Grupări teroriste clandestine

S-a stabilit, într-adevăr, că printre cei capturaţi se aflau militari sovietici şi că ruşii organizaseră „un comando de tip terorist”, firele acţiunii ducând la un centru conspirativ de la Odesa, în colaborare cu agenţi iredentişti din Basarabia.

În perioada istorică în chestiune, spionajul sovietic, slujit de Komintern cu organizaţiile sale din sânul statelor-ţintă – partidele comuniste – în primul rând cele din zona Balcanilor şi România, a constituit un număr extraordinar de mare de grupări teroriste clandestine; numai în Basarabia, între 1919-1924, au existat 118 asemenea grupări, număr precizat de Serviciul secret al Armatei.

Autor: MARIAN MOISE

Sursa

ISTORIE RESTITUITA: SEPARATISTII UCRAINENI DIN ROMANIA – 1941-1944

 

MIŞCAREA IREDENTISTĂ UCRAINEANĂ DIN BUCOVINA 1941-1944

Desi activitatea politica in timpul guvernarii antonesciene a fost cu desavirsire interzisa, totusi,  au activat mai multe forte politice de opozitie,  democrata, antiguvernamentale, antistatale sau subversive.

Dupa eliberarea de catre unitatile Armatei Romane a nordului Bucovinei de sub ocupatia sovietica (iulie 1941) si reinstaurarea autoritatilor romanesti, in aceasta provincie, forta politica cea mai puternica o constituia miscarea iredentista Ucraineana.

Ciudat, dar inainte de a avea un stat, nationalistii Ucraineni au avut revendicari teritoriale fata de Polonia, Cehoslovacia, Rusia sovietica si Romania.

In 1916 la Viena, a aparut lucrarea lui Stepan Rudnyckyj, ” Ukraina, Land und Volk”, in care autorul, exponent al opiniei publice ucrainene, scria ca Basarabia, Bucovina si Maramuresul, sunt teritorii istorice Ucrainene:

“In Basarabia hotarul Ucrainei Mari porneste de la bratul Chiliei si de la Delta Dunarii, mlastinoasa si plina de lacuri, unde salasluiesc astazi urmasii cazacilor Zaporojeni, trece pe la Ismail, atinge limanul Nistrului la Cetatea Alba si de acolo o ia pe Nistru in sus pina la Dubasari, de unde atinge in curbe indefinite Orheiul, Baltile si continua pe obcina dintre Nistru si Prut, atinge acest fluviu la Sulita Noua.

In Bucovina, hotarul teritorial Ucrainean atinge mai intii vechea fruntarie Austriaca catre Romania, cuprinde orasele Siret si Radauti, se indoaie apoi intr-o curba spre Cernauti pentru a continua apoi intr-un semicerc deschis spre sud-vest si vest spre Storojinet, Vicov, Moldovita, Cirlibaba, pina la izvoarele Ceremusului Alb, unde trece In Ungaria.

In Maramures, hotarul Ucrainei ar duce dealungul Visaului pina la Tisa si de acolo dea-lungul Tisei pe la Sighet pina la Vascau, unde trece Tisa si duce pe coama Gutinului pina la Palod pe riul Tur, unde fruntaria Romano-Ucraineana se termina si incepe cea Maghiara.”

Dupa cum putem observa, hotarul rivnit de ucrainenii nationalisti,  a fost stabilit de sovietici in 1940 si restabilit in 1944, aceasta fiind inca o dovada la teza, precum ca, inspiratorii si autorii cerintelor de a ceda nordul Bucovinei au fost cercurile nationaliste  ucrainene de la Kremlin.

In nordul Bucovinei, care alaturi de Basarabia era considerat teritoriu istoric ucrainean, miscarea nationalistilor ucraineni a fost cea care s-a manifestat cel mai intens, dar si mai ingrijorator prin indrazneala cu care a actionat, fiind poate primejdia cea mai mare pentru integritatea Statului Roman.

Dar, pina a vorbi despre actiunile ucrainenilor nationalisti in nordul Bucovinei, vom prezenta un scurt istoric al luptei ucrainenilor,  pentru constituirea lor intr-un stat independent.

Asadar, lupta pentru obtinerea independentei de stat a ucrainenilor (fata de Rusia sovietica), au luat amploare in timpul razboiului civil din Rusia (1918-1922), fiind conduse de Semion V. Petliura (1879, care  la 25 mai 1926, a fost omorit la Paris de agentul N.K.V.D., Svartbart) si Evghen Konovalet (1891-1938, comandant al unei divizii de puscasi infanteristi Sicevie Strilti (puscasii din Sici – regiune in jurul careia trebuiau sa se uneasca toate paminturile considerate  ucrainene si sa se formeze Statul Ucrainean independent).

In 1918, nationalistii ucraineni au declarat in mod oficial razboi, atit Rusiei (indiferent daca liderii acesteia urmau sa fie Taristi sau comunisti), cit si conducerii bolsevice ucrainene.

Ca rezultat al luptelor cumplite (in urma carora sate intregi de nationalisti ucraineni au fost rase de pe fata pamintului si peste un milion de oameni au cazut victime ale acestor confruntari), ucrainenii nationalisti au fost infrinti, fiind siliti sa se retraga in Polonia, iar fruntasii miscarii au mers in Germania, unde planuiau sa puna din nou mina pe Ucraina intr-un razboi viitor.

In Germania, liderii ucrainenilor nationalisti s-au bucurat de un sprijin foarte larg din partea autoritatilor de la Berlin: Evghen Konovalet s-a intilnit de doua ori cu Adolf Hitler, care i-a propus ca un grup de ucraineni nationalisti sa urmeze cursurile scolii Partidului nazist din Leipzig, pentru a fi cit mai bine pregatiti politic si militar in lupta antibolsevica.

Catre anul 1934, Ucrainenii aveau in Germania doua brigazi militare, cu un efectiv de circa 2.000 de combatanti, potentiali luptatori intr-un eventual razboi Germano-sovietic, care era mult asteptat.

Actiunea politica si de propaganda era coordonata de Organizatia Ucrainenilor Nationalisti (O.U.N.), fondata In ianuarie 1929, la Viena.

Liderul organizatiei era Evghen Konovalet, iar ideologul miscarii, D. Dontov, fondatorul nationalismului Ucrainean integral.

O.U.N. avea o aripa tinara In frunte cu Stepan Bandera si Kosterev, iar generatia mai veche era reprezentata de Evghen Konovalet si adjunctul lui, colonelul Andrei Melnik.

Majoritatea membrilor O.U.N. erau studenti si elevi din Galitia si alte regiuni ale Ucrainei de Vest. Cuiburi ale acestei organizatii au fost formate In Polonia si In alte state europene, unde erau Ucraineni.

Printre membrii O.U.N. erau multi intelectuali, emigranti ucraineni, printre care: Evghen Malaniuk, Oleg Oljici, Olena Taliga, Bogdan Kravtin, s.a.

La Inceputul anului 1939, O.U.N. numara circa 20.000 de membri, iar scopul urmarit era de a crea Statul Independent Ucrainean, bazat pe economie privata si cooperatista.
Dupa ce l-a lichidat in 1926 pe Semion Petliura, conducerea de la Kremlin si-a propus drept scop lichidarea noului lider al ucrainenilor nationalisti, deoarece Konovalet reprezenta o primejdie reala, pentru ca se pregatea de razboi impotriva sovietelor, sprijinit de nemti.

Stalin a hotarit: “sa decapitam miscarea fascismului ucrainean in ajunul razboiului si sa-i obligam pe banditi sa se anihileze unii pe altii intr-o lupta pentru putere”.

Ordinul stalinist a fost executat de agentul N.K.V.D. Pavel Sudoplatov la 23 mai 1938, la Rotterdam. Acesta era originar din Ucraina si dupa ce a capatat Increderea conducerii O.U.N., s-a intilnit cu Konovalet intr-un restaurant din Rotterdam pentru discutii “amicale”, unde i-a adus si un “cadou” o cutie cu bomboane, in care se afla o bomba instalata de serviciile speciale sovietice.

La scurt timp, Sudoplatov a parasit restaurantul si peste vreo zece minute bomba a detonat, atentatul reusind cu succes.

Dupa moartea lui Konovalet, asa dupa cum preconiza Stalin, O.U.N. s-a scindat in doua sectiuni: una condusa de Andrei Melnik si alta de Stepan Bandera.

In Romania interbelica, interesele politice ale Ucrainenilor din Romania erau promovate de Partidul National Ucrainean (U.N.P.), infiintat In 1926 si condus de Vladimir Zalozetzcki.

Partidul avea drept scop:

1) evitarea pericolului deznationalizarii;

2) faurirea “Ucrainei Mari”;

3) introducerea limbii ucrainene in scoli si redeschiderea Universitatii Ucrainene din Cernauti.

Eforturi deosebite erau depuse pentru realizarea punctului 2.

Dupa cum se mentiona intr-un referat al Biroului Studii din Directia Generala a Politiei Romane, intocmit in 1936, “intreaga miscare iredentista ucraineana din tara este dirijata de Partidul National-Ucrainean de sub presedintia domnului Vladimir Zalozetzcki, care sub firma de partid politic al Ucrainenilor din tara, nu cauta sa serveasca numai interesele culturale si economice ale Ucrainenilor, ci urmareste realizarea Ucrainei Mari, formata din Galitia, Rusia Subcarpatica, Bucovina si Ucraina.

Prin iredenta, Ucrainenii de la noi nu urmaresc numai dezlipirea teritoriilor locuite de populatie Ucraineana, dar cauta cu o perseverenta criminala sa dea Bucovinei de Nord caracterul unui teritoriu autohton, apartinind numai lor. In ziarele lor, in manifestatiunile lor culturale ca: reprezentatiuni teatrale, conferinte, sezatori, excursiuni si carti, afirma totdeauna drepturile Ucrainenilor asupra Bucovinei”.

Ucrainenii din Romania interbelica mai aveau un sir de organizatii si cercuri studentesti, care, de asemenea, activau in scopul dezvoltarii culturii si spiritului national: Ukrainska Volia, Partidul Social Democrat Ucrainean, Partidul National Taranesc Ucrainean, Narodni Dim, Ruska Besida, Ukrainska Scola, Misciansky Chor, Cobzar, Dovbus, Luh, etc.

In vara anului 1940, Romania a avut de suferit grave pierderi teritoriale. Basarabia si nordul Bucovinei au fost anexate de Uniunea Sovietica.

La intrarea autoritatilor militare sovietice in nordul Bucovinei, membrii-ilegalisti ai O.U.N. si Armata Revolutionara Ucraineana (U.P.A.) a O.U.N., au opus o puternica rezistenta in fata bolsevicilor, considerind nordul Bucovinei drept teritoriu istoric Ucrainean. Mai intens s-a actionat in regiunea localitatilor Vijnita, Vascauti, Putila, Zastavna si Chitmani.

La revenirea autoritatilor romanesti in iulie 1941 in nordul Bucovinei, ucrainenii din Bucovina constituiau cea mai numeroasa minoritate etnica

. Acestia, pe parcursul celui de-al Doilea Razboi Mondial, dominati de ideea iredentista  a crearii Statului Independent Ucrainean, in care sa intre Bucovina, Basarabia si chiar Maramuresul, s-au manifestat ostil fata de autoritatea Romaneasca.

Razboiul antisovietic a readus in rindul Ucrainenilor speranta crearii Ucrainei Independente, caci ocupatia sovietica a nordului Bucovinei din iunie 1940, a adus in rindul ucrainenilor o bucurie de scurta durata, fiindca nu au primit mai multe drepturi si nu si-au indeplinit visul crearii Ucrainei independente.

Fiind solidari cu intentiile Germaniei si Romaniei fata de U.R.S.S, priveau cu multa simpatie trupele germano-romane eliberatoare., insa intentiile autoritatilor romane, de a-si reinstaura administratia in nordul Bucovinei, i-au facut sa-si manifeste “o oarecare rezerva”, care la scurt timp a luat forma unei rezistente.

Chiar la intrarea trupelor Romane In Cernauti, ucrainenii au organizat fata de primirea solemna a Armatei eliberatoare, o contra-manifestatie, purtind pe strazile orasului drapele ucrainene si portrete ale fruntasului ucrainean Petliura.

Situatia era intr-atit de incordata, incit populatia romaneasca a fost nevoita sa renunte la primirea solemna a Armatei.

Deoarece unii ucraineni erau inarmati, s-a incercat evitarea oricarui incident. Chiar si acum cind erau deja dezrobiti din jugul bolsevic, ucrainenii, dupa cum afirma profesorul Torontiu, reprezentantul bucovinenilor la Bucuresti, n-au avut niciodata sentimente prietenesti fata de poporul roman.

Pina la reinstalarea autoritatii romane in teritoriul Bucovinei eliberate, ucrainenii au format garzi nationale, care au mentinut ordinea publica si au impiedicat devastarile.

Inarmate cu arme provenite de la sovietici, garzile au luptat contra trupelor bolsevice in retragere, impiedicindu-le sa aplice tactica “pamintului ars”.

Nu s-au abtinut si de la unele acte abuzive, in special contra Evreilor, omorind si maltratind mai multe persoane.
Astfel de garzi au fost organizate la Stanesti, Banila pe Ceremus, Vilancea, Zamostea (jud. Storojinet), Cotul Vinatori, Jucica Veche, Lujeni, Mamaesti, Cernauca, Rohozna si Sirauti (jud. Cernauti), etc.

un judetul Storojinet, garzile au fost constituite de catre studentul ucrainean Timus din oraselul Vascauti.

La intrarea Armatei eliberatoare in localitatile locuite in majoritate de Ucraineni, a fost arborat pe linga drapelele Roman si German, si drapelul ucrainean.

Dupa inaintarea trupelor romano-germane (si raminerea localitatilor ucrainene fara nici o autoritate), minoritarii ucraineni au numit imediat din rindul conationalilor primari si functionari, care au inceput sa administreze comunele folosind numai limba ucraineana.

Corpul administrativ (format exclusiv din ucraineni) actiona in baza instructiunilor primite de la Centrala Ucrainenilor nationalisti din Cozmeni (jud. Cernauti), ceea ce putea duce la subminarea extinderii suveranitatii Romanesti asupra acestor teritorii.

In aceste comune, reinstaurarea autoritatilor romane a intilnit mari greutati. La intrarea unitatilor Jandarmeriei, ucrainenii s-au aratat nemultumiti de venirea “din nou” a administratiei Romane, garzile refuzind de la bun inceput sa depuna armele, opunind rezistenta.

In urma interventiilor lui Alexandru Riosanu, imputernicit al generalului Antonescu pentru administrarea teritoriilor din Bucovina eliberata si a prefectului judetului Storojinet, s-a ajuns la un compromis: garzile au fost dezarmate si trecute sub comanda si controlul sefilor de posturi de jandarmi, iar ucrainenii in schimb, si-au mentinut aparatul administrativ si drapelul pe institutiile publice.

Ulterior, dovedindu-se ca ucrainenii isi organizau clandestin formatiuni armate, s-au luat masuri pentru dezarmarea si desfiintarea lor, iar primarii ucraineni au fost inlocuiti cu primari romani , iar drapelele ucrainene date jos, mentinerea ordinii publice trecind exclusiv in grija jandarmilor.

Fiind indemnati de fruntasii lor sa fie pregatiti “pentru rasturnarea oricarei autoritati straine”, ucrainenii nu dadeau ascultare administratiei romanesti, crezind ca aceasta s-a instalat provizoriu.

Manifestind o puternica romanofobie, nu ocoleau sa-si insulte concetatenii de origine etnica romana. In acest sens, ministrul Justitiei, C. Stoicescu sublinia ca, “in Cernauti, ucrainenii persista in atitudinea lor dusmanoasa fata de tot ce este romanesc”.

Iar inspectorul general N. Rusu, din Ministerul Culturii Nationale si Cultelor, dupa vizitarea orasului Siret, jud. Radauti, relata ca, pretutindeni se vorbeste ucraineste (fapt care se petrecea foarte rar pe timpul stapinirii Austriece), numeroase femei (si copii) sunt incinse cu brie nationale (in culorile galben-albastre), iar propaganda ucraineana “nu a fost nicicind atit de pronuntata”.

“Am inteles” conchidea N. Rusu, “ca ne gasim intr-un focar, care a inceput sa arza cu furie”.

Tendinta de a vorbi numai in ucraineana se accentua pe parcursul timpului din ce in ce mai mult. Taranii refuzau sa-si trimita copiii la scoala, pentru a nu-i invata romaneste.

De educatia lor se ocupau organizatiile nationaliste, educindu-i prin citirea diferitelor carti patriotice. Aceiasi situatie era atestata si in perioada interbelica: la 24 ianuarie 1921 seful Serviciului Special de Siguranta Cimpulung raporta: “Acestia (ucrainenii) ne urasc atit de mult incit, desi stiu romaneste la perfectie, cind vorbesti cu ei spun ca nu stie decit ruseste.Acest fapt denota ca-n judetele de peste Prut se face propaganda ucraineana cu scop vadit contra statului. In circumscriptia noastra ii avem in continua supraveghere pe citiva intelectuali. Seful serviciului, Giossan”.

Multi dintre minoritarii ucraineni au declarat autoritatilor rezistenta pasiva: refuzau sa participe la reconstructia podurilor distruse (motivind ca nu au carute), sabotau lucrarile agricole si se eschivau de la plata impozitelor, nu-si dadeau concursul la subscriptiile “Darul Soldatului” si “Ajutorul de Iarna”.

Totodata manifestau nemultumiri de ordin social-economic, fiindca, dupa cum sustineau, au fost:

a) indepartati din serviciu functionarii de origine ucraineana ramasi sub ocupatia sovietica;

b) sistate pensiile pensionarilor ramasi in Bucovina ocupata;

c) lipsiti (este adevarat ca doar pentru inceput) de dreptul de a face comert, de a vinde-cumpara pamint, etc.

Cei nemultumiti de noua autoritate, au fost lasati liberi sa plece din Bucovina. Ucrainenii (precum si cei de alte etnii) originari din Ucraina, care se aflau la revenirea autoritatilor Romane in Basarabia si in nordul Bucovinei, dar si ucrainenii bucovineni si basarabeni, puteau pleca in teritoriile istorice ucrainene, restul urmind sa fie treptat evacuati In Ucraina dupa stabilirea aranjamentelor privind schimbul de populatie.

Ucrainenii periculosi pentru siguranta Statului Roman (in special cei ce sprijineau ideea iredentista din Bucovina), urmau sa fie internati in lagar.

Pe parcursul operatiunii de identificare si internare a acestora, jandarmii erau atentionati “sa fie cu tact si sa nu se procedeze decit legal si in caz bine dovedit cu energie”.
La recensamintul din 1941, unii ucraineni din oportunitate s-au declarat “romani” (nationalistii Ucraineni prin amenintari la adresa conationalilor incercau sa preintimpine aceasta actiune), iar altii s-au declarat “germani” in timpul recensamintului populatiei de origine etnica germana (in vederea constituirii grupului etnic german din Bucovina), deoarece, dupa cum se considera, aceasta le deschidea noi perspective pentru viitor.

Populatia majoritar ucraineana din nordul Bucovinei, buna organizare si activitate a nationalistilor ucraineni, a format o miscare, care pina atunci nu s-a manifestat atit de puternic si care asculta de ordinele Organizatiei Ucrainenilor Nationalisti, ce isi avea sediul In Guvernamintul General (in teritoriul Statului polonez desfiintat in septembrie 1939).
In urma proclamarii, fara succes, a Statului Ucrainean Independent (deoarece autoritatile Germane nu l-au recunoscut) la 30 iunie 1941, la Lemberg, de catre Stepan Bandera, si a divergentelor interne (care au inceput dupa moartea lui Evghen Konovalet), O.U.N. s-a divizat oficial in doua fractiuni: banderista (O.U.N.) , sub conducerea lui Stepan Bandera si melnikista (O.U.N. – M), in frunte cu colonelul Andrei Melnik.

Banderistii luptau pentru crearea Ucrainei Mari fara concursul german, avind lozinca: “Ucraina independenta prin singe ucrainean”.

Ei urmareau sa produca o miscare impotriva statelor ocupante ale teritoriilor Ucrainene, fiind gruparea cea mai refractara. Acest plan urma sa fie realizat prin: 1. pregatirea maselor pentru rezistenta pasiva si sabotaj economic fata de autoritatile Germane si Romane, pentru ca astfel sa le determine sa mearga la colaborare si concesiuni politice si teritoriale; 2. comiterea de atentate contra sefilor de autoritati germane si romane, (ca protest fata de stapinirea Romaneasca a Bucovinei) pentru a periclita relatiile Romano-Germane. Erau sustinuti de studenti, elevi, liceeni si liber profesionisti.

Sediul banderistilor Bucovineni se afla la Cernauti.

In cadrul acestei fractiuni era un curent moderat, care isi limita actiunile la demersuri diplomatice, pretinzind ca aveau un specific “national-socialist”.
Melnilkistii sustineau politica germana, avind ferma convingere ca autoritatile de la Berlin vor facilita crearea unui Stat Ucrainean si numai alaturi de Germania se va realiza acest deziderat.

Preconizau sa organizeze un plebiscit in toate teritoriile populate de Ucraineni, dupa care, in urma acordului general al populatiei, sa contopeasca aceste teritorii (inclusiv si nordul Bucovinei) intr-un singur organism teritorial, administrativ si politic Ucrainean.
Prin ponegriri, informatii false si defaimatoare, aceste doua grupari luptau pentru intiietate in conducerea miscarii de eliberare nationala.

In Bucovina era sprijinita actiunea banderistilor. Dupa cum informa la 29 ianuarie 1942 Inspectoratul Jandarmeriei Cernauti, “gruparea melnikista din cauza lipsei unor elemente energice si hotarite, si datorita aspiratiunilor sale evolutive, nu prea are ascendent asupra Ucrainenilor din nordul Bucovinei”.

Teritoriul in care activau ucrainenii iredentisti (nationalisti), fara a face vreo deosebire intre curentele sus mentionate, cuprindea (zona de frontiera): Valea Ceremusului, de la Iablonita – Vijnita, pina la Oraseni si restul frontierei conventionale cu Guvernamintul General, de la Oraseni – Ivancauti – Babin, pina la Schit si (zona interioara), cu centre importante la Cernauti, Lentesti, Lujeni, Tg. Nistrului, Cozmeni si Seletin.

Conform unei note informative a Comitetului de conducere a iredentei ucrainene din Cernauti, adresata la sfirsitul lui august 1942, conducerii din Lemberg, situatia numerica a iredentistilor ucraineni din Bucovina se prezenta astfel: 92 de intelectuali, 32 de comercianti, 38 de persoane ocupate in intreprinderile comerciale si 2.098 de agricultori, in total 2.260 de membri.

Manifestarile active ale minoritarilor ucraineni se datorau si sprijinului pe care il aveau din partea germanilor. La inceput insa, se credea ca sunt sprijiniti ocult de catre unguri.

Pe linga Comandamentul Militar German din Bucovina (Deutsche Ostkommandatur) a fost constituit Consiliul National al Ucrainenilor (C.N.U.) din care faceau parte dr. Dutceak Vasile, (avocat), Haras Nicolae (director de scoala, pensionat), dr. Kirilov Anton (avocat), Dzuleba N., (ing. silvic), dr. Krauciuk Stepan (avocat), dr. Huzar Vladimir (medic), Karbulitki N. (director de scoala, pensionat), toti consilieri si Bendak Dimitrii (ing. chimist), In calitate de presedinte. Consiliul desfasura o vie activitate atit pe plan intern, cit si pe plan extern, urmarind scopul de a demonstra forurilor Germane ca, minoritatea Ucraineana din Bucovina este nemultumita de administrarea Romaneasca, staruind in a-i convinge pe Germani si a-i determina sa hotarasca in favoarea alipirii nordului Bucovinei si Basarabiei la viitorul Stat Ucrainean sau trecerii acestor teritorii sub protectoratul German.

Aproape zilnic erau prezentate plingeri la Comandamentul German din Cernauti, In care nationalistii Ucraineni invinuiau autoritatile Romane de persecutii, maltratari si ilegalitati de orice fel.

Frecvent inaintau memorii conducerii de la Berlin In care cereau autonomie politica, economica si culturala.

Liderii ucrainenilor bucovineni au intervenit si la ministrul de stat German Pflaumer (venit in Romania in calitate de consilier pentru organizarea administrativa a Basarabiei si Bucovinei) si au inaintat memorii Ambasadei germane de la Bucuresti, au participat la consfatuirile O.U.N. din strainatate.

In perioada interbelica, reclamatiile unor persoane si organizatii din strainatate si din Tara (care de obicei nutreau sentimente revizioniste si iredentiste anti-Romanesti) impotriva politicii guvernelor Romane fata de minoritati erau destul de frecvente.

In majoritatea cazurilor ele erau neintemeiate si nu plecau de la insasi minoritarii din Bucovina.

Referitor la aceasta situatie, Ion Antonescu, Conducatorul Statului Roman, a ordonat la 9 decembrie 1941, “ca aceasta stare de lucruri sa inceteze”.

Ordinul a fost executat prin dizolvarea C.N.U., care a dus la proteste inversunate din partea iredentistilor Ucraineni.

In raportul Guvernamintului Provinciei Bucovina pentru luna ianuarie 1942, se spunea ca, “desfiintarea Biroului ucrainean (C.N.U.) din Comandatura Germana [...], a produs o mare nemultumire in rindurile acestei minoritati, in special intre conducatori”.

De comun acord cu Consulatul German de la Cernauti, li s-a interzis conducatorilor Ucraineni sa mai depuna plingeri la autoritatile germane, iar Comandamentul German din localitate nu trebuia sa le mai dea curs acestor demersuri, care erau indreptate in contra intereselor romanesti.

La sfirsitul anului 1941, conducerea iredentistilor ucraineni din Bucovina a inaintat autoritatilor romane un memoriu, in care si-au inserat plingerile:

1) organele politiei aresteaza si interneaza o multime de Ucraineni sanctionati pentru activitate comunista, dar care de fapt erau cunoscuti ca fiind infocati antibolsevici;

2) sunt arestati si internati cei ce au reusit sa dezerteze din Armata Rosie;

3) Directiile scolare secundare refuza sa inscrie pe copiii ucraineni la scoala, motivind cu lipsa locurilor vacante; in scolile primare este suspendata predarea limbii ucrainene;

4) pensionarilor ucraineni, care constrinsi fiind, au lucrat sub ocupatia sovietica, nu li se plateste pensia;

5) jandarmii forteaza pe taranii si meseriasii ucraineni sa munceasca fara plata pe gospodariile lor;

6) jandarmii interzic Ucrainenilor sa vorbeasca Ucraineste, etc.

La toate acestea, Inspectoratul de Jandarmi Cernauti a dat urmatoarele explicatii:

1) toti cei arestati si internati pentru activitati comuniste, au fost condamnati in baza unor dovezi concrete;

2) un jandarm a fost gasit vinovat pentru lovire si ridicare de bunuri dintr-o locuinta;

3) copiii Ucrainenilor din contra, sunt “ademeniti prin diferite mijloace” sa vina la scoala;

4) pensiile nu erau platite nimanui, avind loc trierea pensionarilor care au lucrat sub regimul de ocupatie; restul invinuirilor imputate nu corespundeau adevarului.

Conducerea O.U.N. din Lemberg, fiind Ingrijorata de sciziunea miscarii, (care facea imposibila realizarea idealurilor nationale), a organizat la sfirsitul lunii octombrie 1942, la Lemberg o consfatuire, cu participarea gruparilor melnikista si banderista.

La intrunire au fost prezenti Zenon Kuzela, presedintele Institutului Ucrainean din Lemberg, Demetro Levitki, presedintele Comitetului National din Lemberg si colonelul Omelcenko, presedintele Misiunii nationale ucrainene la Berlin.

In urma discutiilor din cadrul acestei Intruniri, s-a ajuns la o impacare aparenta, banderistii urmind sa se subordoneze gruparii melnikiste, alcatuind sectiunea terorista, care sa se ocupe si de organizarea celulelor in toate teritoriile locuite de Ucraineni.

Insa, catre mijlocul lunii decembrie 1942, intelegerea de la Lemberg nu mai era valabila, ucrainenii impartindu-se in doua tabere: pro si contra impacarii. Aceste divergente i-au facut pe liderii miscarii sa lanseze citeva apeluri catre Ucraineni, indemnindu-i la “unitate politica”.

O alta conferinta, care de asemenea a urmarit realizarea unitatii politice a miscarii nationalistilor ucraineni, a avut loc in septembrie 1943 la Berlin. Si de aceasta data tratativele dintre cele doua tabere au esuat, miscarea Ucraineana raminind divizata pina dupa sfirsitul razboiului.

Pina la aceste intruniri, in august 1939, la Roma, a avut loc a doua Mare Adunare a O.U.N., la care au dominat melnikistii si, ca rezultat, Andrei Melnik a fost ales lider al Organizatiei.

Insa In februarie 1940, la Krakow, a avut loc o intrunire la care au fost abrogate hotaririle Adunarii de la Roma si a fost alcatuit programul revolutionar al O.U.N., care trebuia realizat de gruparea lui Stepan Bandera.

Cu concursul german, O.U.N. a organizat Legiunea nationalistilor Ucraineni, formata din corpurile Nachtigal si Roland. Legiunea trebuia sa-si dea concursul la administrarea teritoriilor ocupate de trupele Germane si avea mai putin de 600 de militari.

Dupa proclamarea (esuata) a independentei Statului Ucrainean, Stepan Bandera si alti lideri banderisti au fost arestati de autoritatile germane si internati in lagarele de concentrare Sachsen-Hausen si Oranienburg.

A fost internat in lagar si Andrei Melnik.

Dupa arestarea celor doi lideri, fractiunile miscarii erau conduse din Lemberg: gruparea melnikista prin dr. Levitki si banderista prin B. Iaworski, activitatea lor fiind extinsa si asupra Bucovinei.

La 10 decembrie 1942, B. Iaworski a vizitat Cernautiul, unde s-a intilnit cu banderistii din zona, spunindu-le ca, in viitor vor actiona dupa directivele din Lemberg si ca Bucovina, Galitia si Ucraina Subcarpatica vor forma, in acest sens, un tot intreg.

Catre mijlocul anului 1943, idealurile Ucrainenilor nationalisti ramineau in continuare nerealizate. Multi nu mai credeau in reusita gruparii banderiste, care s-a dovedit a fi foarte promitatoare in anul 1941. Astfel ca, in vara anului 1943, o buna parte a nationalistilor Ucraineni si-au Indreptat sperantele catre conducatorii Biroului de Propaganda Ucraineana din Londra, Iakov Makohin si profesorul Kiselevski.

Acestia sfatuiau pe fruntasii ucraineni din Galitia si Bucovina sa mearga ca voluntari in Armata Germana si Romana, si dupa ce vor primi arme si vor fi instruiti, sa declanseze impreuna cu populatia civila, o grandioasa rascoala In spatele frontului, incercind constituirea Statului Ucrainean.

Tot in anul 1943, toamna, in unele cercuri ucrainene, in frunte cu dr. Kirilov, se discuta perspectiva intelegerii minoritatii ucrainene cu Statul Roman.

Activitatea iredentei Ucrainene din Bucovina, dupa cum am spus, se desfasura conform directivelor O.U.N. Organizarea executivului pe teren avea o structura ierarhica bine determinata, constituirea caruia a inceput pe timpul ocupatiei sovietice, fiind desavirsita dupa 5 iulie 1941 (eliberarea nordului Bucovinei de sub regimul sovietic).

Conducerea centrala si-a stabilit sediul la Cernauti, sub denumirea de “Krai” (tinut), fiind condusa de Mihai Colotelo, denumit “Kraiovei”.

Al doilea organ de conducere regionala purta denumirea de “Oblasti” (regiune), cu sediul tot la Cernauti, denumit si “Monte Karlo”.

Imputernicirile lui erau extinse asupra nordului Bucovinei si anume, asupra judetelor Cernauti, Storojinet si comunelor Ucrainene din judetul Radauti, toate sub conducerea lui Miroslav Haiduk.

Centrala conducerii judetului Storojinet, denumita “Okruh” (district), avea sediul in comuna Lucavatul de Sus si era sub conducerea lui Gheorghe Polamariuk. Urmatoarea subdiviziune era “Nadraionul”.

De obicei, judetul se impartea in trei “nadraioane”, care era format din trei “Raioane”, acestea la rindul sau fiind formate, din cite 2-3 “Pidraioane”. “Pidraioanele” erau alcatuite din “stanesni” si conduse de cite un “stanesnii”. “Zvenul”, era cea mai mica subunitate, format din 3 persoane si condus de un “zvenevoi”. Trei sau mai multe “zvenouri” formau o “stanesni”.

Cele mai active subdiviziuni ale miscarii Bucovina erau in judetul Storojinet, si anume, in localitatile Vijnita, Visnicioara, Bahna, Cernatesti, Berhomet pe Siret, Lucavat pe Siret, Catrineni, s.a.

Fiecare membru purta ascunsa o insigna, “trizub” (care reprezenta simbolul national ucrainean) si avea un carnet de membru (carnete de membru similare erau si la Ucrainenii nationalisti din Transnistria, aveau pe ele un “trizub” si inscriptia: “Vom redobindi statul Ucrainean sau vom pieri luptind pentru el”). Drapelul militantilor Ucraineni era alcatuit din doua fisii: albastra si galbena, cu un “trizub” de aur pe cimpul albastru. O.U.N. avea si steag propriu rosu-negru, cu o cruce rosie pe cimpul negru (culoarea rosie simbolizind singele, iar cea neagra pamintul, ceea ce insemna ca “pamintul va fi al nostru (al Ucrainenilor), numai atunci cind vom varsa singe pentru el”).

Imnul Ucrainenilor era “Sce ne vmerla Ukraina (Ucraina Inca nu a murit)”, iar marsul “Rodelis mi (Ne-am nascut noi)”.

Sarbatorile nationale erau: Ziua ideii Ucrainene (22 ianuarie – in aceasta zi, in anul 1918 a fost proclamata la Kiev, independenta Ucrainei); Ziua de nastere a lui Taras Sevcenko (23 martie, nascut in anul 1814); Ziua Conducatorului; Ziua Armei (31 august – in aceasta zi, in 1919 s-au unit armatele Ucrainene, formind Armata Statului Ucrainean) si Ziua Eroilor.

In teren, tendinta miscarii Ucrainene era ca in fiecare localitate sa existe “un om de-al nostru, un sediu al nostru, un grup de oameni ai nostri si miscarea noastra”. In fiecare casa sa existe “trizub” si portretele conducatorilor, o carte de cintece si una de istorie a Ucrainei. Societatile O.U.N. (este vorba de Prosvita /societate culturala/, Sici, Jenocea, Slujba Ukraini, etc.), precum si bibliotecile, si expozitiile, militia si celelalte organe de stat, trebuiau sa fie in miinile Ucrainenilor. Doar asa, precum si printr-o instructie ideologica si de profilaxie (de interzicere a fumatului si a consumului de alcool), O.U.N. dorea sa creeze un tip nou de Ucrainean: un luptator pentru libertatea Ucrainenilor, un creator al vietii noi Ucrainene.
O.U.N. era in mare parte finantata de Marele Stat Major al Armatei Germane. De asemenea, o sursa financiara o reprezentau cotizatiile membrilor si primea sume mari de bani de la Ucrainenii din S.U.A. si Canada, pentru renasterea Statului Ucrainean.

(De mentionat ca, atunci cind liderii O.U.N. se aflau refugiati in Germania, inainte de razboi, “comunitatea ucraineana era foarte saraca si nu prea huzurea”).

O parte a mijloacelor financiare se acumula in interiorul organizatiei, este vorba de cotizatiile membrilor, care se colectau lunar intru sustinerea propagandei si procurarea armamentului, necesar declansarii “revolutiei nationale”. Pentru a-si mari fondurile, O.U.N., punea in vinzare timbre postale, carti ilustrate in culori si cu simboluri nationale, manifeste, insigne, brosuri, calendare, etc.
Dupa declansarea razboiului antisovietic, O.U.N. a introdus un impozit national, la care trebuiau sa contribuie nu numai membrii miscarii, dar si toti etnicii Ucraineni, inclusiv si cei din Bucovina. Potrivit informatiilor detinute de Inspectoratul General de Politie Cernauti, contributia taranilor Ucraineni din nordul Bucovinei la acest “impozit national” pentru anul 1942/1943 a constituit circa 20.000 de lei. Banii erau incasati de subunitatile primare si centralizate de jos in sus, conform structurii ierarhice.

Din cauza frontierei slab pazite dintre Bucovina si Guvernamintul General, In teritoriul Romanesc reusea sa patrunda, in cantitati mari si in numar mare, material propagandistic si propagandisti. Tot materialul de propaganda era adus in zona compact locuita de Ucraineni din apropierea frontierei (in regiunea de pe Valea Ceremusului), de unde pornea din comuna in comuna spre interior. Trupele Germane din Bucovina contribuiau si ele la transportarea sau depozitarea materialului de propaganda.

Aproape zilnic veneau din Galitia in comunele Bucovinene misionari Ucraineni. Acestia isi indemnau conationalii sa vorbeasca numai ucraineste, chiar si cu reprezentantii autoritatilor. Isi manifestau deschis ostilitatea fata de autoritatea Romaneasca, promovind o puternica campanie de Romanofobie, sfatuiau pe tarani sa saboteze muncile agricole, iar pe mobilizatii Ucraineni sa dezerteze din armata, etc.

Aceeasi propaganda era dusa si de activistii locali (studenti, invatatori, preoti): lansau diverse zvonuri alarmiste, provocind ingrijorarea si neincrederea populatiei fata de autoritati. Pentru a “mari” numarul Ucrainenilor, cautau sa convinga locuitorii de origine etnica Hutana sa se numeasca “Ucraineni”. Fotografiau diverse scene din viata cotidiana, pe care le interpretau cum le convenea, ca mai apoi sa le trimita In Galitia pentru a fi exploatate propagandistic.

In manifestele si brosurile cu caracter iredentist si nationalist ucrainean raspindite in Bucovina, populatia ucraineana era chemata sa se pregateasca de “ziua razboiului”, pentru formarea Statului Ucrainean.

Indemnau la violenta, anarhie si nesupunere, sfatuiau conationalii sa se penetreze In aparatul administrativ. Mai multi tineri Ucraineni din Bucovina au plecat in Galitia, unde au fost pregatiti si specializati in diferite domenii (in special in economie).

La fel, au plecat In Galitia si functionarii care nu au fost reprimiti in serviciu In Bucovina dupa revenirea autoritatilor Romane. Toti acestia urmau sa fie folositi in institutiile de stat din Bucovina, cind aceasta va fi inglobata in viitorul Stat Ucrainean Independent.

A fost raspindita cartea colonelului Andrei Melnik, “Cum a murit Olga Besarabova”, in care eroina povestirii s-a jertfit In lupta pentru crearea Ucrainei Mari, chemind cititorul sa-i urmeze exemplul. Printre lucrarile istorice folosite ca tribune pentru propaganda, era si cea a lui D. Dorosenko, Istoria Ucrainei, (In limba Ucraineana), Lemberg-Krakowia, 1942, despre care Revista Bucovinei (nr. 12, decembrie 1942, p. 477) scria ca, faptele expuse in aceasta lucrare “oscileaza Intre neserios si jignitor” si a lui G. Leibbrandt, Ukraine, Berlin, 1942.

Legaturile dintre organizatiile Ucrainene erau intretinute prin curieri, care faceau cursa: Cernauti – Galitia – Berlin; Cernauti – Bucuresti, etc. Ucrainenii din Germania transmiteau prin curieri diverse instructiuni conationalilor din teritoriile “ocupate”, tot prin ei aflau despre activitatea iredentista, starea de spirit a populatiei din acele teritorii.

Cele mai preferate puncte de trecere ale curierilor din Bucovina erau Rastoace, Vijnita, Milie, Vascauti si Babin, unde existau toate conditiile necesare pentru libera actiune (vaduri mici ale Ceremusului, lunci dese, sate populate de Ucraineni de mare incredere, etc.

S-au depus eforturi pentru a desfasura campania de propaganda nu numai cu materialele si resursele venite de peste hotare, dar si cu cele din Bucovina.

In toamna anului 1941, nationalistii Ucraineni preconizau sa Inceapa publicarea (clandestina) in Bucovina a ziarului de propaganda Zvinok (Clopotul). La Cernauti au fost infiintate organizatiile cultural- propagandistice Bandera, precum si un cor cu orchestra numit Zelena Bukovina, care cutreiera Bucovina si Galitia in scop de propaganda.

Fata de actiunile propagandistilor Ucraineni, In decembrie 1941, administratia Romaneasca a luat masuri ca “toti cei ce au intocmit si au raspindit manifeste iredentiste, precum si cei ce adreseaza plingeri oficiale altor autoritati locale decit celor Romanesti, sa fie arestati si trimisi in lagarul de la Tg. Jiu”.

In baza acestei decizii, pina la 4 februarie 1942, au fost intocmite liste cu cetatenii romani de origine etnica Ucraineana, care au activat in contra intereselor Statului Roman, listele incluzind 123 de persoane.

La 14 ianuarie 1942, in sedinta Consiliului de Ministri (de Colaborare), la care au participat Guvernatorii Provinciilor Basarabia, Bucovina si Transnistria, maresalul Antonescu a dat urmatoarea dispozitie: “Ucrainenii, care activeaza politiceste, cari continua sa faca propaganda, cari fac manifestatii de orice natura, cu steaguri, etc. ii bagati In lagar.

Cine a trecut frontiera dincolo, nu mai are voie sa se intoarca; cine s-a intors clandestin, va fi impuscat. Cind a trecut frontiera si-a pierdut cetatenia si nu se mai poate intoarce in tara. Inca odata va spun sa procedati energic, sa fiti fara crutare”.

Maresalul Antonescu a mai dat dispozitii in acest sens: “Cui nu-i place in tara Romaneasca, sa plece. Cine se amesteca sa traga consecintele. Deci, Ministerul de Interne le va da un avertisment si daca continua sa mai aiba gura, afara din tara, sau in lagar”; “Sa fie toti arestati, care calca legile Statului, oricine i-ar proteja, judecati cu precadere si inchisi definitiv”, etc.
In perioada 1 aprilie 1942-1 aprilie 1943 au fost deferiti justitiei (459), condamnati (42), internati (54), trecuti peste frontiera (421) si evacuati in Transnistria (3.415), 4.391 de minoritari, in cea mai mare parte, Ucraineni. In semestrul I al anului 1943, In judetul Cernauti, au fost identificati 1.200 de iredentisti Ucraineni, in jud. Storojinet – 607, In jud. Hotin – 116, In jud. Cimpulung – 50, jud. Suceava – 59 si in jud. Radauti – 208. Pina la data de 15 decembrie 1943, Curtea Martiala Cernauti a clasat (234), achitat (319), condamnat corectional (26), la munca silnica (74), la moarte (5) si erau in curs de judecare (118), si cercetare (155), un total de 931 de iredentisti ucraineni.

Nu a fost admisa reintoarcerea unor refugiati Ucraineni care au plecat in Germania, impreuna cu etnicii Germani (in perioada de ocupatie sovietica a nordului Bucovinei), deoarece erau cunoscuti ca fiind infocati iredentisti.

De mentionat ca, dupa eliberarea Basarabiei si nordului Bucovinei, ziarul Ucrainean Jittia, care aparea la Bucuresti (nr. 20 din 5 octombrie 1941), a publicat urmatoarea informatie: “Ukrainskii wesnek” (Berlin, In rubrica “Din Inalta Conducere O.U.N.”) aduce la cunostinta tuturor Ucrainenilor din Bucovina si Basarabia (refugiati), sa se intoarca urgent in tara si propriul lor pamint”.

Chiar si in urma pedepselor aplicate unor nationalisti Ucraineni si a interdictiilor impuse de autoritatile Romane, spiritele iredentistilor nu s-au temperat, ci din contra, ei au devenit si mai indirjiti si mai dornici de a lupta. Pentru a calma situatia din nordul Bucovinei, la 1 iunie 1943, Ion Antonescu a luat decizia: “Toti Ucrainenii cari fac orice fel de agitatii sa fie transportati cu familiile In Transnistria pe Bug. Paminturile si casele lor sa fie date in folosinta Romanilor. Decizia o da Guvernamintele. Executia o face prin Ministerul de Interne in acord cu Transnistria”.
Pentru a solutiona intrucitva problema Ucraineana din Bucovina, V. Dimitriuc, fost Subsecretar de Stat, originar din Bucovina, a propus la 27 februarie 1942, sa se organizeze o miscare “benevola” a populatiei ucrainene din Bucovina spre Transnistria.

Autorul mentiona ca, pentru reusita actiunii, Guvernamintul Transnistriei trebuie sa lanseze un apel catre populatia Ucraineana din Basarabia si Bucovina ca sa vina in “bogata provincie a Transnistriei”, unde li se vor acorda loturi de pamint mult mai mari decit le au in cele doua provincii. Insa, aceasta propunere s-a dovedit a fi nepotrivita momentului, urmind ca realizarea ei sa aiba loc doar dupa finele razboiului. In schimb, Ucrainenilor Bucovineni li s-a propus In septembrie 1942, sa mearga benevol la munca remunerata in Germania, (propunere ce era valabila si pentru Romani).

Actiunea nationalistilor Ucraineni a scazut aparent pentru o scurta perioada doar catre luna iulie 1943, iar in septembrie 1943 Corpul de Graniceri din Bucovina informa ca, “Ucrainenii continua a fi ostili si trimit scrisori de amenintare jandarmilor” (la Vijnita, Banila, Ispas).

Promptitudinea si insistenta actiunilor Ucrainene se explica si prin existenta In Galitia invecinata a unor formatiuni militare Ucrainene, care le dadeau mult curaj si incredere Ucrainenilor din Bucovina. Cu atit mai mult ca, acestea erau incadrate cu multi Ucraineni Bucovineni. Dupa reinstaurarea administratiei Romanesti in nordul Bucovinei, multi tineri Ucraineni au plecat in grupuri In Galitia pentru a se inrola in Armata Ucraineana, care se forma In localitatea Kosov.

Numai la sfirsitul lunii iulie 1941, au plecat circa 800-900 de tineri. Pentru a mari afluxul voluntarilor in formatiunile militare din Galitia, in teritoriul Bucovinei erau raspindite manifeste, care chemau tinerii sa se inroleze in Armata Ucraineana, care va lupta pentru crearea Ucrainei Mari.

Autoritatile Romanesti cu nimic nu au impiedicat plecarea lor, chiar din contra, au incurajat-o: la 11 august 1941, legiunile de jandarmi din Bucovina au primit urmatorul ordin: “Veti acorda tot sprijinul tinerilor Ucraineni ce parasesc tara pentru a se inrola in armata Ucraineana.

Veti lua masuri pentru a li se ridica cetatenia Romana. Acestor tineri nu li se mai permite intoarcerea in tara”. Autoritatile Romane nu au reactionat in nici un fel nici in iulie 1941, cind o misiune Germana a instruit in comuna Frumosul, jud. Cimpulung, tineri Ucraineni din intreaga Bucovina, care mai apoi au fost dusi In Ucraina.
Cu toate ca le-a fost interzis sa mai revina In Bucovina, unii dintre cei plecati In Galitia au reusit sa vina acasa “in vacanta” trecind fraudulos frontiera. Aici, plini de mindrie, cutreierau satele in uniforma de politisti Ucraineni si distribuiau material de propaganda conationalilor. Defilau pe strazile oraselor, laudindu-se prietenilor ramasi in Bucovina cu realizarile lor; nu scapau nici o ocazie pentru a-i intimida pe gardienii publici. In vederea Indepartarii acestei stari de lucruri, maresalul Antonescu a dat urmatoarele ordine prin rezolutii (scrise pe mai multe rapoarte ale institutiilor de Stat):

“Sa fie toti arestati si bagati in lagar. Sa se discute si la Consiliul de Colaborare”; “Sa fie pusi la locul lor. Sa li se interzica uniforma. Sa nu faca premilitarie, ci munca de folos obstesc” (ordinul se referea la cei ce nu plecasera peste hotare, dar purtau uniforme); Sa fie arestati si bagati in lagare. Sa fie arestati fara ezitare si condamnati pentru port ilegal de arme si pentru intrare in tara ilegal. Ce asteptati, sa va imboldesc sa executati legile tarii? Ordine noi si drastice sa se dea imediat”; “Cine este prins cu arme, sa fie imediat sanctionat cu toata asprimea legii. Generalul Calotescu (guvernatorul Bucovinei) sa dea ordonanta clara si sa le anunte fara ezitare. Orice act de sabotare in spate trebuie reprimat la timp”.

Toate aceste dispozitii ale maresalului Antonescu au fost date in lunile ianuarie-februarie 1942.

La mijlocul anului 1943, in Galitia a fost formata divizia Ucraineana Vinatori Galitieni SS (“SS” – abreviere de la “Sicevie Strilti” – puscasii din Sici).

Aceasta formatiune (cu un efectiv de 1.000 de oameni), sub presiunea sperantelor pierdute In posibilitatea crearii Statului Ucrainean pe cale politica si exclusiv cu ajutorul Germaniei, profitind de slabirea puterilor Axei, a declansat la 14 iulie 1943 In Galitia, o actiune armata contra autoritatilor germane, care urma sa fie extinsa si asupra Bucovinei dupa un plan stabilit din timp, insa a fost inabusita de germani.

Asa dar, incepind cu anul 1943, nationalistii Ucraineni au trecut la solutia fauririi Statului Ucrainean independent prin lupta armata, iar in Bucovina iredenta ucraineana a declansat lupta de gherila; “In locul activitatii lente a izbucnit lupta fatisa, glontul luind locul manifestelor atitatoare, iar bandele armate, pe cel al clandestinismului”.

Majoritatea tinerilor Ucraineni, care au fost mobilizati in Armata Romana, dupa perioada de instruire dezertau. Unii dintre ei s-au constituit in bande armate, cu scopul de a intimida autoritatile.

Astfel, in iunie 1943, au fost semnalate in padurile comunelor Rastoace si Marinceni, jud. Storojinet sl Gura Putilei, jud. Radauti, bande de Ucraineni, formate din infractori si dezertori din Armata Romana, avind un caracter politic.

Bandele erau formate din circa 25 de tineri si aveau drept scop, atacarea autoritatilor Romanesti, dezorientarea si hartuirea granicerilor Romani. Se aprovizionau cu cele necesare de la populatie, prin concursul benevol din partea acesteia sau prin constringere.
Pentru a preveni eventualele actiuni subversive a bandelor armate Ucrainene, organele de siguranta Romanesti au luat sub control toate punctele strategice (drumurile, podurile, etc.). Au fost intarite posturile de jandarmi cu noi efectiv si s-au organizat echipe speciale de jandarmi.

Legiunile de jandarmi au elaborat “ipoteze” de actiune si efectuau razii. Aceste masuri, precum si vigilenta necontenita a formatiunilor politienesti, nu au admis producerea unor acte teroriste de amploare.

Catre anul 1944, aspiratiile ucrainenilor nationalisti la independenta si suveranitate au fost spulberate.

Cu toate acestea, actiunile lor s-au activizat mult dupa reocuparea nordului Bucovinei de catre Armatele sovietice, cind au venit in acest teritoriu mai multi membri ai O.U.N.-U.P.A. din Galitia, dind lupte crincene cu partizanii sovietici, iar apoi cu trupele regulate si cele ale N.K.V.D.

Conform datelor sovietice, numeroase ciocniri intre gruparile armate ale Ucrainenilor nationalisti si fortele speciale sovietice au avut loc imediat dupa sfirsitul razboiului: in ianuarie 1945 – 24, in februarie – 17 si in martie – 5.

Imediat dupa razboi, nationalistii Ucraineni detineau sub control 150.000 de km.2 In perioada postbelica regimul stalinist a intreprins in toata Ucraina, in special, in partea de Vest, 9.238 de operatiuni de reprimare, in urma carora au fost omoriti 34.000 si luati prizonieri 46.000 de combatanti Ucraineni nationalisti. Contra formatiunilor Ucrainenilor nationalisti autoritatile sovietice au mobilizat In nordul Bucovinei, in primavara anului 1945, 35.000 de soldati din trupele regulate, precum si trupele interne si de granita ale N.K.V.D.(Comisariatul Afacerilor Interne), militia si trupele speciale ale N.K.G.B. (Comisariatul Securitatii Statului).

Din rindul localnicilor au fost formate potere de “exterminare”: la 15 martie 1945 au fost organizate 17 batalioane (2.162 persoane) si 314 brigazi (cu un efectiv de 2.607 persoane).

Pe parcursul anilor 1944-1945 au fost lichidati (de catre potere) 780 de nationalisti Ucraineni si 1.079 luati prizonieri.

Anihilarea miscarii nationalistilor Ucraineni din nordul Bucovinei nu a fost o operatiune tocmai usoara pentru autoritatile sovietice, ea finalizindu-se catre prima jumatate a anului 1950, ultimele grupari armate ucrainene actionind in raioanele Vijnita si Putila.

Paralel cu anihilarea gruparilor armate ostile, sovieticii au purces si la “pedepsirea popoarelor” care s-au manifestat antisovietic pe timpul Razboiului Germano-sovietic din anii 1941-1945, prin deportarea lor in regiunile indepartate ale Uniunii Sovietice (printre care erau Romanii Basarabeni, popoarele Caucazului: Cecenii, Ingusii, Calmicii, s.a., precum si ucrainenii nationalisti concentrati In vestul Ucrainei, denumiti “ounovti” de la “O.U.N.”).

Conform datelor istoricilor ucraineni, in perioada septembrie 1944-iulie 1947, au fost deportati 703,5 mii de Ucraineni din intreaga Ucraina (printre care multi nationalisti).

Intr-un film documentar prezentat la 9 iunie 1999 de televiziunea centrala a Ucrainei (UT-1) se spunea ca, in perioada 1944-1953 din Ucraina de Vest au fost deportati 104.000 Ucraineni nationalisti si simpatizanti ai O.U.N.

Alte date sunt prezentate in Revista de istorie a Moldovei: pina la mijlocul lunii iulie 1949, au fost deportati 95.552 de “ounovti” (dintre care 22.569 de barbati, 48.583 de femei si 24.400 de copii), iar In 1951 In lagarele Siberiei de Vest erau 53.206 “ounovti” si in lagarele din Siberia de Est – 38.199, in total 91.405 ucraineni nationalisti.

In toata perioada luptei cu nationalismul Ucrainean, sovieticii au deportat si exterminat 3 milioane de nationalisti ucraineni.

La 15 octombrie 1959, Stepan Bandera a fost omorit la Munchen de agentul serviciilor speciale sovietice B. Stasinski, iar Andrei Melnik a decedat in Luxemburg, in 1964, dupa ce in 1959 a incercat constituirea Congresului Ucrainean Mondial si a Uniunii Mondiale a Ucrainenilor.

In 1946 a fost luata hotarirea de a demobiliza formatiunile U.P.A. Pe parcursul activitatii sale, O.U.N. a organizat 14,5 mii de diversiuni si acte teroriste, in care au fost omoriti 30.000 de inamici. Dupa moartea comandantului U.P.A., R. Suhevici (la 5 martie 1950) rezistenta armata a Ucrainenilor din vestul Ucrainei a mers spre declin.
Cu toate ca in mare parte ucrainenii au manifestat ostilitate fata de autoritatea romaneasca din Bucovina, Statul Roman a avut o atitudine corecta fata de ei, acceptindu-i in administratie, economie, etc., fiind combatut doar iredentismul ucrainean.

Aceasta atitudine i-a facut pe multi ucraineni ca in momentul evacuarii administratiei romanesti din Bucovina (martie 1944), sa-si impartaseasca soarta cu cea a refugiatilor Romani.

Articol publicat in: Partide politice si minoritati nationale din Romania in secolul XX. Vol. II. Coordonatori: Vasile Ciobanu, Sorin Radu. Ed. “Tehno-Media”, Sibiu, 2007, pp. 147-168.

Sursa:Moldovlah blog

ROMÂNII ŞI RUSIFICAREA. DIVERSIUNEA “MOLDOVENISTA”.VIDEO

 

 

 

 

RUSIFICAREA

 

 

Rusificarea este adoptarea voluntară sau silită a limbii ruse sau a altor atribute ruseşti de către comunităţile neruse.
Acest articol se referă la rusificarea românilor în urma anexării Basarabiei de către trupele ţariste în 1812 şi a reanexării sale în 1944 de către trupele bolşevice. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a impus abuziv modelul propriei sale civilizaţii: formarea şi educarea unui om nou – homo sovieticus prin lipsirea românilor din stânga Prutului de limbă, alfabet, cultură, istorie şi tradiţii .

Cel mai eficient mijloc de rusificare a fost şcoala pentru tineri şi instituţiile cultural-educative pentru populaţia adultă. Instituţiile cultural-educative din sistemul suprastructurii totalitariste sovietice au avut ca scop propagarea comunismului, conţinutul spiritual fiind înlocuit de cel politic, bazat pe atitudinea de clasă în aprecierea fenomenelor şi evenimentelor, prioritatea politicii partidului comunist, concepţia moralei comuniste.

 

 

FUNDAL ISTORIC

 

 

 

Harta graiurilor din limba dacoromână ( WIKIPEDIA)

 

 

Domnul Laţcu (aproximativ 1365-1373), fiul primului domnitor al Moldovei, era recunoscut de către Sfântul Scaun ca „Duce al Moldovei” printr-o scrisoare în care se adăuga că Moldova este parte a naţiunii vlahe (române): dux Moldavie partium seu nationis Wlachie.

Cronicarul polonez Jan Długosz afirma în 1476 că moldovenii şi valahii „au aceleaşi limbă şi obiceiuri”. Trimiteri la o aşa-numită „limbă moldovenească” pot fi găsite în lucrări timpurii precum cea a lui Grigore Ureche Letopiseţul Ţării Moldovei, unde autorul notează că de fapt această limbă este vorbită de moldoveni, valahi şi vlahii transilvăneni.

Miron Costin, în lucrarea sa De neamul moldovenilor, afirmă că naţiunea română trăieşte în Moldova, Muntenia şi ţinuturile ungureşti şi mai notează că, deşi oamenii din Moldova se autodenumesc „moldoveni”, ei îşi numesc limba „românească”, nu „moldovenească”.

Marele cărturar Dimitrie Cantemir afirmă în Descriptio Moldaviae (Berlin 1714) că moldovenii vorbesc aceeaşi limbă cu valahii şi transilvănenii. Cantemir este primul care introduce ideea că anumite cuvinte româneşti au rădăcini dacice.

Karl Marx şi Friedrich Engels spuneau la mijlocul secolului al XIX-lea că „valahii şi daco-românii constituiau masa principală a populaţiei teritoriului între Dunărea de Jos şi Nistru” şi că „ţării vechi şi noi ai Rusiei” se tem să recunoască acest lucru şi obligă prin forţă moldovenii să se rusifice.

 

 

RUSIFICAREA GUBERNIEI BASARABIA

 

 

În primii ani ai ocupaţiei ţariste de după 1812, peste 95% din populaţia regiunii era românească, iar limba română a fost acceptată ca limbă oficială în instituţiile basarabene, alături de limba rusă.
Treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanţă.

Conform autorităţilor imperiale, din 1828 actele oficiale au început să fie publicate numai în limba rusă, iar pe la 1835, s-a acordat un termen de 7 ani în care instituţiile statului mai puteau accepta acte redactate în limba română.

Limba română a mai fost acceptată ca limbă de predare în învăţământul public până în 1842, din acest moment statutul ei devenind unul de obiect secundar. Astfel, la seminarul din Chişinău limba română s-a regăsit printre materiile obligatorii de studiu (10 ore pe săptămână) până în 1863, când catedra respectivă a fost desfiinţată. 

La Liceul nr. 1 din Chişinău, elevii aveau posibilitatea să aleagă studiul uneia dintre următoarele limbi: română, germană şi greacă până pe 9 februarie 1866, când autorităţile imperiale au interzis studierea limbii române, oferind următoarea explicaţie: „elevii cunosc această limbă în modul practic, iar învăţarea ei urmăreşte alte scopuri”.

Prin 1871, ţarul a emis un ucaz „Asupra suspendării studierii limbii române în şcolile din Basarabia” deoarece „în Imperiul Rus nu se studiază limbile locale”.Autorităţile ţariste, spre deosebire de cele sovietice, preferau ca marea masă a poporului, ţărănimea, necunoscătoare multe decenii (din 1812) de limbă rusă, să rămână în ignoranţă, decât să i se deschidă şcoli primare în propria-i limbă. Autorităţile ţariste au ridicat o cortină de fier la graniţa de pe Prut cu România.

Anexarea unei părţi a Principatului Moldovei la 16 mai 1812 -aflat sub suveranitate otomană- a dus şi la o dezrădăcinare cultural-lingvistică, împiedicând evoluţia firească alături de poporul care în 1859 s-a unit cu Valahia prin dubla alegere a domnitorului român Alexandru Ioan Cuza.

Moldovenismul, care în condiţiile separatismului statal medieval era o versiune geografică a românismului întins şi în alte provincii, dobândea în Gubernia Basarabia valenţe deosebitoare. Datorită acestei concepţii special menită să provoace dezorientare, populaţia românească dintre Prut şi Nistru este obligată să-şi caute rădăcinile exclusiv în moştenirea strict provincială de până la 1812 şi să uite de fraţii români din fostul Principat al Moldovei.

 În aceste condiţii, fondul cultural-lingvistic al acestei populaţii se limitează la cel mult scrierile cronicarilor din Moldova, mai ales la limba şi creaţia populară, care nu au trecut prin fazele de dezvoltare a literaturii române moderne. Prin urmare, întreaga cultură şi literatură română, chiar şi cea dezvoltată în afara frontierelor politice, de exemplu contribuţiile Şcolii Ardelene, este repudiată ca un corp străin.

Imperiul Rus împiedică dezvoltarea intelectualităţii locale autentice şi impune conceptul de limbă moldovenească, având la baza graiul popular şi cronicăresc rudimentar, nemodelat de cultura modernă. Acest grai popular va fi transformat în perioada sovietică în limbă oficială, mai întâi în Republica Autonomă Moldovenească din Ucraina, apoi în R.S.S. Moldovenească, urmând ca Republica Moldova să păstreze această moştenire a subjugării sovietice prin adoptarea limbii moldoveneşti ca limbă de stat.

Prin urmare denumirea limbii ca moldovenească reprezintă un produs al rusificării ţinutului.

 

 

APARE O LIMBĂ MOLDOVENEASCĂ HIBRID

 

 

Deoarece această limbă rudimentară nu putea sluji, în Gubernie, în domenii ale economiei, administraţiei, politicii, culturii, literaturii, etc., este împănată masiv cu rusisme. Apare astfel o limbă moldovenească hibrid (folosită şi azi) care dobândea deseori forme ridicole şi era considerată principalul element definitoriu al naţiunii moldoveneşti. 

Această limbă era (este) diferită de limba folosită în Principatul Moldovei cu alfabet chirilic şi apoi latin.

 

 

RUSIFICAREA R.S.S MOLDOVENEASCĂ

 

 

A avut loc revizuirea fondului de cărţi: literatură română considerată străină a fost confiscată şi înlocuită cu literatură de propagandă ruso-sovietică, fapt ce a dus la imposibilitatea perpetuării conştiinţei naţionale şi la apariţia românofobiei în rândul românilor.

 Istoricul Ion Constantin afirmă : “Combaterea românofobiei este o cerinţă inexorabilă a procesului istoric de apropiere şi reintegrare a românilor de dincoace şi dincolo de Prut “.ANII 1945-1950
Anii 1945-1950 sunt consideraţi de istoriografia naţională ca o etapă aparte a istoriei contemporane: reinstaurarea regimului totalitar-comunist.

 În această perioadă au avut loc evenimente care au zguduit românismul din Basarabia: seceta, foametea organizată de ruşi, colectivizarea gospodăriilor individuale ţărăneşti din dreapta Nistrului, lichidarea chiaburimii (ţărani înstăriţi) ca clasă, deportarea a mii de oameni.

 Genocidul fizic a fost completat de cel cultural şi spiritual: aceşti ani reprezintă momentul de ruptură al evoluţiei fireşti a românilor basarabeni (est-moldoveni) şi includerea lor forţată în sistemul statului sovietic (URSS).

După 1944 a început lichidarea sistemului educaţional existent în Basarabia în 1918-1940 şi 1941-1944. În interpretarea bolşevică acest sistem a avut rolul de a întuneca şi româniza populaţia băştinaşă moldovenească. Se iau măsuri extraordinare: interzicerea activităţilor instituţiilor naţionale, se naţionalizează întregul fond de cărţi, se curăţă bibliotecile de literatură anti-sovietică şi sunt distruse cărţile româneşti.

 

 

CADRE DE CULTURALIZARE

 

 

Se începe asigurarea cu cadre noi a instituţiilor cultural-educative sovietice, pe baza originii sociale şi a loialităţii faţă de regim, mai puţin conta pregătirea intelectuală. Datorită refugierii în România] sau a eliminării cadrelor naţionale, a decimării şi ostracizării intelectualităţii, în Republică s-a format un vid intelectual ducând la degradarea intelectuală a întregii societăţi.

S-a trecut la recrutarea de cadre comuniste, ajungând ca aceştia să reprezinte 62% în anii ‘50. În anul 1945 este creat Comitetul pentru afacerile instituţiilor cultural-educative pe lângă Consiliul Comisarilor Poporului al RSSM şi se organizează comisii corespunzătoare în cadrul comitetelor executive ale sovietelor judeţene, raionale, orăşeneşti şi săteşti.

În ceea ce priveşte componenţa naţională a cadrelor de culturalizare se observă o decreştere considerabilă a ponderii românilor, astfel în 1947 din 1841 de lucrători 1045 erau români; în 1949 (după doar 2 ani) din 2245 de lucrători doar 1024 erau români (sub 50%)].

La conducerea sistemului situaţia era şi mai gravă: în 1949 din 67 de şefi ai direcţiilor raionale şi orăşeneşti de cultură doar 16 erau români. Restul erau funcţionari ideologici ne-băştinaşi, educaţi în spiritul şovinismului velicorus, specialişti în deznaţionalizarea şi rusificarea populaţiei locale. În cadrul Comitetului pentru afacerile instituţiilor cultural educative, din cadrul Consiliului de Miniştri al RSSM, situaţia era asemănătoare.

 

 

ROMÂNII DEVIN MINORITATE

 

 

Copii basarabeni, deportaţi în Siberia pe 6 iulie 1949, la vreo lună după deportare. Fotografie de la Muzeul Naţional de Istorie, Chişinău.

 

 

Scopul suprem al noilor autorităţi era soluţionarea definitivă a „problemei basarabene” prin crearea unui tip nou de „intelectual” care să trateze cultura drept un domeniu obişnuit al vieţii sociale, coordonată şi dirijată conform necesităţilor partidului.

 

Se începe procesul de transformare a populaţiei locale româneşti într-o minoritate prin mai multe metode:

 

 emigrarea forţată peste Prut

 exterminarea basarabenilor folosiţi drept „carne de tun” în operaţiunile militare ale Armatei Roşii

 foametea organizată

 deportări. În primii ani postbelici majoritatea celor deportaţi au fost învinuiţi de „naţionalism”, adeziune la diferite „partide burghezo-naţionaliste”.

 colonizări permanente cu diferiţi „specialişti”.

 alte colonizări

 propagandă culturală de genul: „ocuparea temporară” a Republicii iniţial de către „regimul ocupanţilor burghezo-moşiereşti ai României regale” şi apoi de către „ocupanţii germano-români”.
Ion Constantin notează că „rezistenţa deosebită la asimilare a ţăranilor basarabeni a făcut ca românii din RSS Moldovenească – locuind în cea mai mare parte la ţară – să fie printre etniile din imperiul sovietic care au provocat cele mai multe dificultăţi regimului de la Moscova.

 

 

”ROMÂNOFOBIE”

 

Românofobia a devenit doctrina ideologiei de stat şi o idee obsedantă a întregului sistem de educaţie şi instruire, având drept chintesenţă sloganul „naţionaliştii moldo-români sunt duşmanii de moarte şi călăii poporului moldovenesc, trădătorii intereselor sale naţionale”.

Activităţile propagandistice vizau ştergerea din memoria basarabenilor a urmelor criminale lăsate de regimul sovietic în perioada ocupaţiei din 1940-1941 (crimele şi atrocităţile comise împotriva celor care nu erau loiali puterii sovietice, dezgroparea de către autorităţile române a mormintelor jertfelor terorii staliniste în Chişinău sau în alte zone, deportările de la 13 iunie 1941, distrugerea obiectivelor economice şi culturale de către trupele sovietice aflate în retragere de pe teritoriul Basarabiei în iulie 1941).

În cadrul plenarei a V-a a CC al PC(b)M din 23 mai 1945 s-a hotărât desfăşurarea unei vaste campanii antiromâneşti: „Plenara obligă biroul CC al PC(b)M, comitetele judeţene, orăşeneşti şi raionale de partid să intensifice activitatea în vederea demascării în presă şi pe cale orală a crimelor comise de ocupanţii româno-germani şi acoliţii lor – naţionaliştii moldo-români. 

Pe baza faptelor şi a exemplelor concerte se va explica populaţiei esenţa tâlhărească şi de jaf a cuceritorilor germano-români, se va explica sistematic oamenilor muncii că numai în statul sovietic le sunt asigurate libertatea politică, bunăstarea şi dezvoltarea culturii. Li se va explica tuturor oamenilor muncii că naţionaliştii moldo-români sun duşmanii de moarte şi călăii poporului moldovenesc, trădătorii intereselor sale naţionale”.

Pentru implementarea românofobiei s-au folosit mai multe metode, mult mai brutale decât cele din timpul imperiului ţarist:

 

 închiderea graniţelor

 izolarea culturală totală de România

 propagandă culturală: popularizarea unei noi istorii revizuită prin prisma discursului sovietic şi prin perspectiva noii „prietenii multiseculare” dintre „poporul rus şi poporul moldovenesc”.

 

O armată de noi cadre utilizau frecvent expresii ca „teroare”, „sclavie”, „colonie a României”, „cotropitori români” cu referire la jandarmi, funcţionari corupţi, care i-ar fi umilit pe basarabeni prin bătăi şi alte acte abuzive.

 Aceste bătăi, care au avut loc sporadic în toată România Mare, a căpătat în Moldova dintre Prut şi Nistru, sub influenţa propagandei sovietice, caracterul unei drame naţionale.

Concomitent se falsifica rolul istoric al Rusiei în raport cu Moldova: Rusia devine un prieten al Moldovei din cele mai vechi timpuri, fiind prezentată ca cea care a jucat un rol progresiv şi decisiv în istoria Moldovei, devenind „fratele mai mare”, justificându-se astfel anexarea ţaristă din 1812 şi apoi reanexarea sovietică a Basarabiei.

 

APARIŢIA “NAŢIUNII SOCIALISTE MOLDOVENEŞTI”

 

Datorită victoriei ruse (împreună cu aliaţii săi) asupra Germaniei naziste, Stalin a încurajat şi exploatat intens patriotismul rus pus în slujba rezistenţei anti-germane.

În discursul său din 24 mai 1945 Stalin proclama poporul rus drept naţiunea cea mai eminentă din Uniunea Sovietică, discurs care a dus la startul unei intense companii de exaltare a virtuţiilor acestui popor, ajungându-se la ideea că ruşii sunt un popor mesianic care au asigurat o societate nouă şi un viitor luminos nu numai popoarelor înrobite din URSS dar şi întregii lumi. Prin urmare, este necesar ca dragostea pentru poporul rus să fie mai mare decât dragostea pentru propria naţiune. Se propagă masiv idei artificiale despre reunirea poporului moldovenesc, statalitatea sovietică moldovenească, formarea naţiunii socialiste moldoveneşti.

 Potrivit istoricului Ion Constantin, poporul moldovenesc, după ce i s-a dăruit statalitatea sovietică, reunit şi promovat la rang de naţiune socialistă, este sortit contopirii cu masele ruseşti, fenomen ce a dus la apariţia românofobiei la români şi la pierderea identităţii naţionale.

 

RUSIFICAREA REPUBLICII MOLDOVA

 

Deşi în perioada 1991-2001 s-au făcut progrese simţitoare în însuşirea de către masa poporului din Moldova a valorilor comune ale limbii şi culturii române, clasa politică este cea care frânează acest proces.

Rusificată şi ea, clasa politică utilizează mijloace democratice pentru apărarea conceptului şi acţiunii politice a moldovenismului adus de ruşi, întreţinând artificial o situaţie confuză în rândul populaţiei.
Cantonarea în moldovenism ca hotar despărţitor de românism este o manevră politică pentru a asigura pârghiile puterii noilor conducători ai Moldovei, unii fiind dispuşi chiar să vasalizeze Moldova de Rusia.
Moldovenismul ca viziune politică a fost un concept etno-cultural menit a netezi calea rusificării populaţiei române dintre Prut şi Nistru pe principiul „Divide et impera” („divide şi cucereşte”, „dezbină şi stăpâneşte”)].

 

 

Bibliografie

 Valentin Burlacu – Instituţiile cultural-educative din R.S.S. Moldovenească – Instrument de rusificare (1944-1950), în Destin românesc, nr. 2/2002, pagina73
 Gheorghe Negru – Politica etnolingvistică a R.S.S. Moldovenească, 2000
 Apostol Stan – Procesul de rusificare a Basarabiei, în Destin românesc, nr. 3/2001, pagina 149.

 Surse: Basarabia literara md. si  Wikipedia, enciclopedia liberă