UN MARE EPIGRAMIST SI UN ROMAN ADEVARAT – PASTOREL TEODOREANU

 

Alexandru O. Teodoreanu (nascut in 1894 – decedat in 1964), cunoscut si  sub pseudonimul Păstorel, avocat şi scriitor român, cunoscut epigramist,mare  gurmand , iubitor si degustator  de vinuri si coniacuri fine, membru de seamă al boemei ieşene şi bucureştene.

A fost fratele scriitorului Ionel Teodoreanu  (1897 – 1954)  ,scriitor cunoscut si el  datorita  scrierilor sale  : La Medeleni , Uliţa copilăriei, În casa bunicilor, Bal mascat, Golia.

Pastorel Teodoreanu  a ocupat  si  ocupa  datorita  epigramelor sale pline de har, un loc de seama in  literatura română.

 Romanul său cel mai cunoscut este “Hronicul măscăriciului Vălătuc”, despre  care criticul literar George Călinescu a spus ca  poate fi comparat  cu “Gargantua şi Pantagruel”.

Sa recitim impreuna  câteva  din inspiratele si plinele de har versuri, scrise de Alexandru O. (Pastorel)Teodoreanu …

În clasa a V-a de liceu, lui Pastorel i s-a dat la teză, de către profesorul de limba română, Fântânaru, să scrie  o compunere despre epigramă. Profesorul  Fântânaru savura adesea   vinul de Cotnari, astfel ca  Păstorel a scris doar atât în teză:

Dacă apa din fântână
S-ar preface-n vin Cotnar
Aş lăsa limba română
Şi m-aş face Fântânar.

Când le-a adus tezele, Fântânaru, ajungând la teza lui Păstorel, nu în sens peiorativ, ci admirativ, i-a spus:

“Măgarule, unu la purtare şi zece pentru epigramă.”

La venirea ruşilor:

Armistiţiul ne-a impus
Să dăm boii pentru rus!
Ca să completam noi doza,
L-am trimis pe Petru Groza!

Pe drumeagul din cătun
Venea ieri un rus şi-un tun;
Tunul rus
Şi rusul tun!

Statuii ostaşului sovietic:

Soldat rus, soldat rus,
Te-au ridicat atât de sus,
Ca să te vadă popoarele,
Sau fiindcă-ţi put picioarele?

Diviziei  de  prizonieri  romani  din URSS,Tudor Vladimirescu – Debretin , creata de NKVD prin Ana Pauker

Din falnic vânător de munte,

Mi te-a făcut Ana Pandur

Întâi ți-a-nfipt o stea în frunte

Și-apoi un debrețin… în c.r”

Votaţi soarele ! (simbolul electoral comunist)

Când te văd aşa pe garduri
Şi cu raze împrejur,
Mai că-mi vine să te-asemui
Cu o gaură de c*r!

Comuniştii îşi măresc rândurile cu legionari.

Căpitane,
Nu fi trist!
Garda merge înainte
Prin partidul comunist!

După alegerile  masluite din 1946 se mai putea vedea pe garduri: Votaţi soarele!

Nu credeam s-ajung vreodată
C-am să pot să fiu în stare
Ca făcând pipi pe garduri,
Să o fac direct în… soare!

Din Banat până la Iaşi
Se resimte lipsa sării,
Fiindcă cei mai mulţi ocnaşi
Au ajuns la cârma ţării.

Catren omagial către Caragiale:

Cu greu îmi vine să aştern,
Un adevăr ce nu-l suport,
Ca tocmai tu să fii cel mort
Şi Caţavencu cel etern…

La Pelişor, palat transformat de regimul comunist în casă de creaţie.

Voi, creatori ai artei pure,
Ce staţi acuma la pădure,
Să fiţi atenţi când va plimbaţi
Să nu călcaţi în … ce creaţi!

Guvernul Groza

În guvernul Groza, cel de concentrare,
S-au primit trei membri, pentru completare,
Însă ca să fie cabinet etern,
Îmi bag şi eu membrul… în acest guvern!

Din Banat până la Iaşi
Se resimte lipsa sării,
Fiindcă cei mai mulţi ocnaşi
Au ajuns la cârma ţării.

In cinstea ta

În cinstea ta, Staline,

M-am aşezat pe vine

Şi ce-am făcut, sub mine,

Să ştii că-i pentru tine…

Steaua rosie

Câte stele sunt pe cer
Toate pan’ la ziua pier.
Numai una, ca o proastă,
Şade pe uzina noastră….

Epigramă pentru Marx, Engels, Lenin-Stalin-Ana Pauker

Două bărbi, o ţăcălie
O mustaţă fumurie
Şi o “gaură” pustie -
Vai de biata Românie!

O  ghicitoare

Cine-i mare, dă din mână şi-are 4 la română?
Cine-i la Academie şi-are 4 la chimie?
Cine-n ţară este tare şi-are 4 la purtare?
Toate trei de le ghiceşti, 20 de ani primeşti.

Reclamă

Îmi spunea un beţivan,
Rezemat contra perete:
Fetele din Popa Nan
E frumoase, dar nu-i fete!

Nu contrazice

Nu contrazice voia sorţii
Şi nu sfida stihiile!
Aşa fu scris: cei morţi cu morţii,
Iară cei vii cu… viile!

La restaurantul Uniunii Scriitorilor:

Beau băieţii, harnici,
De cu seara-n zori,
Unii sunt paharnici,
Alţii… turnători!

Drăgălaşe păhărele

Drăgălaşe păhărele
Dinainte-mi să se pună
Să se toarne vin în ele,
Poftă bună !

Cine-i ameţit prea tare
Pe sub mese să se culce
Şi în zgomot de pahare,
Doarmă dulce !

Să nu fie vorbă lungă
Doară ştim ce scurtă-i viaţa
Să bem până să ne-ajungă,
Dimineaţa.

Geometrie bahică

Hrănit mai mult cu lapte şi iaurt,
Un grec văzu cu mintea-i înţeleaptă
Că între două puncte, cel mai scurt
Din drumuri, cu putinţă, e o dreaptă.

Dar axiomul devenit banal
Şi însuşit de vremile-aceste
A fost atunci precum va fi şi este
Valabil doar pe-un plan orizontal.

Şi dacă vrei să tragi învăţătură,
Un plan orizontal, când te gândeşti,
Constaţi că nu există în natură
Ci exclusiv în minţile greceşti.

Iar când în loc de lapte, bei ” Madera “,
Aceasta socoteală te conturbă
Căci tu nu uiţi că ai băut pe-o sferă
Pe care dreapta lui devine curbă.

Şi-n cap cu dreapta grecului defunct
Până ce vreun înalt areopag
O va fi pus definitiv la punct
Porneşti spre domiciliu în zigzag.

Prin anii ’30 Viorica Porumbacu, a scris nişte
versuri de adâncă simţire şi vibraţie, de genul:

” O, Europa, te simt în mine
Te simt vibrând adânc..”

A doua zi Păstorel:

“Mult stimată Veronică,
Eu credeam c-o ai mai mică!
Dar mărturisirea-ţi clară
Din “Gazeta literară”
Dovedeşte elocvent
Ca în …chestia matale…
De-adâncimi fenomenale
Intră-ntregul continent!”

Lui Mihail Sadoveanu

Venea o moară pe Siret
Legănându-se pe-o coastă,
Şi-n ea un autor şiret
Măcina făină proastă!

Naşul lui Păstorel, Sadoveanu, ţine o conferinţă la Ateneu cu tema : “Lumina vine de la Răsărit” în care îi pupă-n c*r pe ruşi şi declară că din acel moment se întoarce cu faţa spre Răsărit.

Atât i-a trebuit lui Pastorel:

Naşu’ sfătuit de-un rus
Întoarse curu la Apus
Şi arătă Apusului
Care-i faţa rusului…

Americanilor

Dacă şi de astă dată
Se retrag din Orient,
Mă fac porumbelul păcii
Şi mă cac pe occident!

Lucreziei Karnabat, autoarea cartii “Sexul de peste drum”:

Sexul doamnei Karnabat,
De vreo lună mi se pare,
A sporit mult la vânzare,
Căci se vinde separat,
Fără doamna Karnabat

Lui Iuliu Maniu

Într-un moment de grea povară
Pentru sărmana ţară-a mea,
Eu unul, stâlp de cafenea,
Închin pentru un stâlp de ţara!

După prima vizită a lui Petru Groza în URSS, Păstorel a scris:

Din Galaţi la Port Arthur
Petru Groza, în carlingă,
N-a văzut atâta cur
Cât ar fi putut să lingă.

Caligula Imperator
A făcut din cal – senator,
Petru Groza – mai sinistru
A făcut din bou – ministru.

Epigrama nu e scula
Care-ţi poate şterge crima,
Dupa ce că scrii cu sula
Vrei să regulezi cu rima?

În ţara asta prefăcută
Căcaţii scriu în loc sa pută.
Iar scriitori-adevaraţi
Sunt daţi afară de căcaţi…

 

Îndrăzneala acestor „poezioare” – aflate pe buzele tuturor – nu putea să rămână fără urmări. Astfel, după căsătoria sa cu doamna Poenaru-Căplescu, în 1953 (la 59 de ani), „care a fost până la moartea lui cea mai potrivită tovarăşă de viaţă”, scriitorul intră în atenţia organelor de securitate, făcând parte dintre mulţii intelectuali care au de suferit ani de detenţie pentru a-şi fi exprimat liber opiniile lor.

E perioada grea în care e supus interogatoriilor şi, până la urmă, arestat.

Acest ultim deceniu de viaţă l-a apăsat în loc să-l înalţe pe cel mai spumos umorist român.

Spovedanie

Cântat-am vinul şi-l băui pre el,
Şi-aşa, precum din flori slăvitul soare,
Cules-am toată roua din pahare,
Voios ca cel din urmă menestrel.

Am păstorit în viaţă vinuri rare
(De-aceea îmi şi zice Păstorel)
Şi de la Grasă pân’ la Ottonel,
Le-am preţuit, pe rând, pe fiecare.

EPITAFURI

Aici zace Pastorel,
Vesnic si nemangaiat
Ca e prima data mort
Fara ca sa fie beat…

Aici doarme Păstorel,
Băiat bun şi suflet fin,
Dacă treceţi pe la el,
Nu-l treziţi, că cere vin!

Culmea ironiilor
Şi râsul copiilor
Să pun punct beţiilor
Pe Şoseaua Viilor !

Se pare ca aceasta  a fost ultima sa epigrama scrisa atunci  când era internat în Dealul Filaretului, la un sanatoriu situat pe Şoseaua Viilor ,în Bucureşti. A murit după câteva zile…

Sa incheiem cu un  omagiu   al epigramistului  Mircea Ionescu-Quintus, adus intr-o epigrama,  marelui roman care a fost PASTOREL TEODOREANU :

Să-nchinăm paharul
Pentru Păstorel:
N-a fost nici Cotnarul
Mai spumos ca el.

Meteahnă…de Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale n .1 februarie 1852 ( sat  Haimanale, jud.Prahova) –  d.9 iunie 1912, (Berlin)

 

 

Motto:

“Se vor crea legende si personalitatea lui va lua proportii mitice “ spunea O.Goga despre genialul Caragiale.

 

Meteahnă…

 

În general, o staţiune de aer curat este un loc mai mult sau mai puţin pitoresc, unde te plictiseşti, până la înecăciune, dacă nu ştii danţa, ca să poţi respira seara praful din salonul de bal de la Kurhaus. Însă astă-vară, fiind osândit să respir o lună aer curat, chiar dacă nu ştiu danţa, am avut norocul să petrec împreună cu un tip de om foarte ciudat, un fel de maniac, şi aş fi nedrept dacă aş zice că am petrecut prost.

E adevărat că până la urmă, cu câteva zile înainte de a ne despărţi, începuse să mă cam obosească cu atâtea — cum să zic? — cu atâtea prostii; dar cele două-trei săptămâni de la-nceput, nici nu ştiui când trecură, atât mi se părea tipul de interesant.

Mai întâi era un om foarte cumsecade — ungur. Pentru un român ordinar ca mine, adică nu un extraordinar român, se găsesc şi printre unguri foarte cumsecade oameni; vreau adică să spun că un român cât de ordinar se deosibeşte în aceasta mult de ungurii imbecili — sunt mulţi de aceştia şi la unguri — care nu ar fi-n stare să admită că se pot găsi şi printre români oameni cumsecade afară de românii renegaţi din regatul maghiar, care acolo sunt consideraţi ca oamenii cei mai cumsecade.

Deşi eram cu ungurul meu totdeauna alături la toplito (aşa se zice pe ungureşte table d’hôte¹), deşi în cursul zilei ne întâlneam mereu la promonat (promenadă, pe ungureşte), şi deşi din parte-mi, comunicativ ca orce român ordinar, îi dedeam într-una ghes să-i fac cunoştinţa, nu era chip să mi-l apropiu. Instinctiv, mi-am dat seama că mi-l depărtasem: făcusem greşala să-i adresez la masă cuvântul în româneşte; el, om politicos, mi-a răspuns destul de aspru: “Nem értek kérem szépen!” (adică: nu-nţeleg, mă rog frumos).

Înţelegând ce greşală făcusem şi dorind neapărat a-i face cunoştinţa; pe de altă parte, pricepând de ce slăbiciune sufere omul meu, m-am gândit la o stratagemă, care mi-a reuşit. Într-o dimineaţă, când ne-am aşezat alături la cafea, după ce l-am salutat frumos, i-am zis pe ungureşte: “Bună dimineaţa poftesc!” Auzindu-mă, omul s-a transfigurat; de unde ieri sta posomorât cu ochii-n taler, acu deodată, radiând prieteşug din ochi, cu un zâmbet afabil, m-a întrebat în limba lui: “Dar domnul ştie ungureşte?” I-am răspuns că am ştiut puţin când eram copil, că acuma mai înţeleg ceva, dar am uitat aproape de tot să vorbesc… Pe urmă (la noroc, am încercat) am urmat să-i spun pe franţuzeşte cât îmi pare rău că, neputând trăi printre maghiari, am uitat o limbă aşa de frumoasă, care mi-aminteşte de copilărie şi-mi face atâta plăcere când o aud vorbită mai ales de societatea cultă, sau de pe amvon, sau pe teatru.

Omul meu s-a găsit că ştie franţuzeşte mai bine decât mine, şi, din momentul acela, am fost o lună nedespărţiţi. Stratagema mea a prins; ce e drept, nu era decât pe jumătate infamă: numai în privinţa regretului că n-am putut trăi printre maghiari; în privinţa limbii însă era numai puţin cam exagerată; şi cunosc mulţi români ardeleni culţi de aceeaşi părere cu mine şi care vorbesc limba maghiară frumos cum mulţi maghiari culţi ar dori s-o vorbească.

Aşadar, ne-am apropiat şi ne-am împrietenit, şi nu-mi pare rău: am putut studia de aproape fenomenul ciudat al maximului de tensiune sufletească, cum adică o apucătură bună a omului, trecând măsura, poate deveni pernicioasă, cum o virtute împinsă peste o anumită limită începe a fi o curată meteahnă.

Ungurul meu, aşa om cumsecade, şi inteligent şi cult, era în cazul acesta din urmă: întindea coarda patriotismului peste maximul de elasticitate; când vorbea inima lui de maghiar, judecata lui de om trebuia să meargă să se culce, nu mai avea de ce să mai stea de vorbă.

Câte minuni n-am auzit în patru săptămâni, pornite din inima patriotului maghiar! Le-aş mai putea ţine minte pe toate? Câteva însă vor fi de ajuns să le rezum aici pentru a da o idee cititorului de meteahna mentală a tovarăşului meu de cură la aer curat. Iată…

Mai întâi, maghiarul nu are nevoie de altă cultură decât de cultura maghiară; ceva mai mult: orice influenţă a vreunei culturi străine, mai ales europeană, este de-a dreptul păgubitoare maghiarismului; de aceea trebuiesc descurajate, condamnate, persecutate chiar (la nevoie, cu mijloace violente) toate apucăturile de contact, fie pe cale publică, fie pe cale privată, cu vreun curent de civilizaţie nemaghiară.

Limbă?… numai cea naţională maghiară!

Literatură?… numai cea naţională maghiară!

Artă?… numai cea naţională maghiară!

Ştiinţă?… tot aşa.

În fine, idee, muncă, invenţie, spirit, judecată, rachiu, vin, brânză, ardei, danţuri, costume, vite, capital, oameni, sfinţi, Dumnezeu, ş.cl., ş.cl. … toate, tot — tot aşa!

Apoi…

Maghiarul nu se teme de nimini pe pământ; contra lumii întregi, maghiarul luptă nepăsător, sigur de victorie… fiindcă… are-ncredere în Dumnezeul străbunilor săi… căci… maghiarul în veci nu piere!

Dar… este un însă… Însă: maghiarul este, din nenorocire, mâncat de străini! de nemţi, de jidani, de slavi, de ţigani, de levantini, de germanism, de franţuzism, de pesimism, în fine de fel de fel de vrăjmăşi care pot să-l… distrugă!

Şi, se-nţelege, o dată ce va fi maghiarismul distrus, fireşte nu va mai exista, şi dacă nu va mai exista maghiarismul, atunci lumea are să stea pe loc, n-o să se mai învârtească pământul, soarele o să se stingă — cataclism universal! s-a isprăvit cu omenirea!

Până la dar însă, maghiarul meu avea aerul feroce şi tonul tunător; dar de la dar însă încolo, lua aerul dulceag şi tonul duios.

Aşa m-a făcut să-mi petrec luna de vilegiatură într-un mod foarte plăcut.

Cu câteva seri înainte de a ne despărţi, când începuse să mă cam plictisească, mi-a vorbit despre tricolorul maghiar cu un avânt într-adevăr “înălţător”. Mi-a spus că el mănâncă mai bucuros, şi mai cu poftă chiar, săpun învelit într-o etichetă tricoloră maghiară decât caşcaval învelit în hârtie simplă albă.

Şi, aminteri, om foarte cumsecade… inteligent şi cult…

M-am gândit: “Doamne, un om aşa de cumsecade, aşa de inteligent şi de cult, cu aşa meteahnă… ce uşor i-ar fi unui şarlatan, prost şi incult, să-l ducă de nas şi să-şi bată joc de el!” .

Şi după ce m-am despărţit de bunul meu maghiar, mi-am zis:

“Nu! patriotismul lui e o meteahnă; nu mai e o virtute. Bine că ne-a ferit Dumnezeu pe noi, românii, de aşa meteahnă!”

Universul, 1909, 24 apr.

Note

 Pensiune (fr)

VERSURI GASITE IN RANITA UNUI SOLDAT MORT PE FRONT, IN ANUL 1918