Henry Kissinger şi 16 servicii secrete americane afirma că Israelul îşi va înceta existenţa, în viitorul apropiat

Henry Kissinger (foto: Reuters)

Kissinger şi serviciul de spionaj al SUA: „Peste 10 ani, Israelul nu va exista”

Presa occidentală a criticat dur preşedintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, pentru că şi-ar fi imaginat “lumea fără Israel”. Însă judecînd după ultimele informaţii, Henry Kissinger şi 16 servicii secrete americane sînt de acord cu faptul că, în viitorul apropiat, Israelul îşi va înceta existenţa.

“The New York Post” îl citează pe Kissinger integral: „Peste 10 ani, Israelul nu va exista”.

Afirmaţia lui Kissinger este directă şi fără echivoc. El nu spune că Israelul, chiar dacă se află în pericol, poate fi salvat cu trilioane de dolari şi protecţie militară americană. Kissinger nu spune nici despre faptul că, dacă la alegeri va învinge vechiul amic al lui Netanyahu, Mitt Romney, Israelul ar putea supravieţui.

Nu spune nici despre aceea că Israelul ar exista în continuare în cazul în care va fi bombardat Iranul. Kissinger nu propune nicio soluţie, el pur şi simplu constată că, în anul 2022, Israelul nu va mai fi.

Agenţiile americane de spionaj sînt de acord cu afirmaţiile lui Kissinger, chiar dacă nu sînt sigure de data precisă. Cele 16 servicii speciale americane, care au un buget total de 70 de miliarde de dolari, au prezentat un material analitic pe 82 de pagini, intitulat „Pregătirea pentru un Orient Apropiat fără Israel”.

În materialul prezentat se face referire la cei 700 de mii de evrei care locuiesc ilegal pe teritoriile ocupate în anul 1967. Toată lumea este de acord că aceste pămînturi aparţin Palestinei, însă Israelul nu le va ceda de bună voie. Prin aceasta, Israelul aminteşte de RSA de la sfîrşitul anilor 80.

Potrivit analizei, partidul extremist „Likud”, aflat la putere în Israel, tot mai mult încurajează violenţa de care dau dovadă locuitorii teritoriilor ocupate. Se menţionează despre ferocităţile în stil de apartheid, inclusiv zidul despărţitor ridicat de israelieni şi sistemul de control foarte aspru la punctele de control, ceea ce contravine valorilor americane.

Cele 16 servicii secrete americane sînt de acord că Israelul nu este în stare să se opună forţei propalestiniene aflate în ascendenţă, care include “Primăvara Arabă”, Renaşterea Islamică şi Iranul.

În trecut, dictatorii din această regiune constrîngeau manifestările propalestiniene în rîndul popoarelor lor, însă aceste dictaturi au început să se prăbuşească odată cu căderea şahului iranian proisraelian în anul 1979 şi constituirea republicii democratice islamice, guvernul căreia a fost nevoit să susţină nemulţumirea poporului faţă de Israel.

În prezent, procesul de prăbuşire a dictatorilor care colaborau sau, pur şi simplu, răbdau Israelul a luat amploare. Drept urmare, la putere acced guverne mai democratice, mai islamice, care sînt cu mult mai neprietenoase faţă de Israel.

În raportul serviciilor de spionaj americane se menţionează că, în situaţia creată, Guvernul SUA pur şi simplu nu mai dispune de mijloace militare şi financiare pentru susţinerea Israelului contrar voinţei vecinilor acestuia. Potrivit estimărilor, pentru normalizarea relaţiilor cu cele circa 50 de ţări islamice, SUA trebuie să se conducă de interesele naţionale proprii şi să renunţe la Israel.

De menţionat, că nici Henry Kissinger, nici experţii serviciilor de spionaj care au elaborat acest material, nu intenţionează să plîngă după Israel. Este un lucru curios, ţinînd cont de faptul că Kissinger este de origine evreu şi întotdeauna era privit ca un prieten (uneori foarte apropiat) al Israelului, iar americanii, inclusiv colaboratorii serviciilor secrete, un timp îndelungat s-au aflat sub influenţa presei proisraeliene.

Prin ce se explică această poziţie?

Americanii care se interesează de situaţia internaţională (din această categorie evident fac parte Kissinger şi experţii serviciilor de spionaj) s-au săturat pînă la refuz de fanatismul şi obsesia Israelului. Discursul absurd şi ridiculizat pe larg al lui Netanyahu de la tribuna ONU, unde acesta flutura cu desenul caricatură a unei bombe (fapt pentru care singur a devenit personajul caricaturii “sionistul nebun”), a fost ultima picătură a erorilor comise de liderii israelieni, cărora tradiţional le place să exagereze.

Totodată, mai mulţi americani sînt nemulţumiţi de lobbysmul prea autoritar al Israelului în problemele ce ţin de formarea opiniei publice.

Fiecare demitere a unor jurnalişti cunoscuţi care au deviat de la “scenariul aprobat” la reflectarea problemei israeliene (ca în cazul lui Rick Sanchez şi Helen Thomas) provoacă reacţii inverse, puţin sesizabile la prima vedere, însă foarte puternice. Şi de fiecare dată cînd lobbysmul israelian înlătură pe cineva, de exemplu, pe Maureen Dowd, care a menţionat că fanaticii israelieni care au atras SUA în război cu Irakul acum cer acelaşi lucru şi în privinţa Iranului, tot mai multă lume conştientizează că asemenea persoane ca Sanchez, Thomas şi Dowd spun adevărul.

Un alt motiv, pentru care pericolul dispariţiei Israelului este privit cu atîta calm, este faptul că majoritatea evreilor americani deja nu mai susţin politica Israelului, în orice caz, nu de asemenea manieră cum o face “Likud”. Jurnaliştii şi analiştii evrei cu experienţă, de exemplu, Philip Weiss, recunosc nebunia cercurilor guvernante ale Israelului şi situaţia disperată a acestei ţări.

Potrivit unor sondaje recente efectuate în rîndul tinerilor americani de origine evreiască, nu mai este “la modă” să-ţi rupi capul pentru soarta Israelului. În pofida încercărilor disperate ale lui Netanyahu de a convinge electoratul evreu să-l voteze pe Mitt Romney, datele statistice arată că Obama (în raport se menţionează despre “ura” lui faţă de “mincinosul Netanyahu) va obţine cu uşurinţă majoritatea voturilor originarilor evrei.

În sfîrşit, cea mai puţin evidentă, însă cea mai serioasă explicaţie, care explică calmul lui Kissinger şi CIA privind soarta Israelului: informaţia parvenită despre implicarea Israelului şi aliaţilor lui în atentatele din 11 septembrie 2001 (şi nu a islamiştilor radicali).

Despre aceasta tot mai des vorbesc nu grupurile radicale antisemite, ci observatori de rang înalt. Fostul director al Departamentului Studii Strategice al Colegiului militar din SUA, Alan Sabrosky, care este pe jumătate evreu, a participat la emisiunea autorului acestui articol, în cadrul căreia a menţionat că a discutat această problemă cu colegii. Aceştia sînt absolut convinşi că în spatele atentatelor teroriste din anul 2001 se află Israelul şi aliaţii lui. De aceeaşi părere este şi fostul corespondent BBC în Orientul Apropiat, Alan Hart, considerat prietenul lui Yasser Arafat şi Golda Meier.

Merlin Miller (candidat la alegerile prezidenţiale din 6 noiembrie 2012 din partea “unui al treilea partid”, nota mixednews.ru) a declarat public despre implicarea Israelului în atentatele din 11 septembrie 2001.

Scopul principal al acestor atentate a fost “unirea prin sînge şi emoţii” a alianţei neclintite dintre Israel şi SUA. Aceasta a fost o încercare disperată de a asigura supravieţuirea Israelului prin declanşarea unor războaie de durată cu duşmanii acestui stat.

După cum declarau poliţiei evreii arestaţi pentru sărbătorirea 9/11: “Duşmanii noştri sînt duşmanii voştri. Duşmanii voştri sînt palestinienii”.

Însă tot mai mulţi americani, inclusiv serviciul de spionaj, consideră că inamicii Israelului (1,5 miliarde de musulmani în toată lumea) nu sînt şi inamicii SUA.

În realitate, SUA jertfesc mii de vieţi omeneşti în războaiele purtate pentru Israel, ceea ce prejudiciază interesele naţionale ale SUA. (Unul dintre aceste interese, bineînţeles, este procurarea petrolului şi gazelor naturale de la statele stabile şi dispuse să colaboreze).

Odată cu conştientizarea faptului că evenimentele din 11 septembrie 2011 nu au fost organizate de islamiştii radicali, ci reprezintă o trădare sîngeroasă a susţinătorilor Israelului, politicienilor care merg pe urmele lui Kissinger şi serviciile secrete americane le devine tot mai uşor să recunoască că termenul de valabilitate al Israelului a expirat.

Surse: Mixednews.ru  si noi.md/md

 

 

 

CUM VA ARATA CATEDRALA MANTUIRII NEAMULUI. VIDEO

COMUNISTII ROMANI AU FOST CAT PE CE SA RAPEASCA TRUPUL NEINSUFLETIT AL MARELUI COMPOZITOR GEORGE ENESCU

Google Romania surprinde printr-o remarca deosebita. Nasterea marelui compozitor George Enescu. Astfel, cel mai mare motor de cautare schimba logoul de inceput, pentru a omagia cei 130 de ani de la nasterea romanului Enescu.

 

Trupul neinsufletit al lui George Enescu era cat pe ce sa fie rapit de comunistii romani.

S-a nascut la 19 august 1881, in nordul Moldovei, satul Liveni-Varnav, langa Dorohoi. Imaginile si traditiile acestor locuri il vor influenta pe Enescu in toata creatia sa, servindu-i drept fundament, un punct de plecare in muzica.

Provine dintr-o familie unde muzica avea loc de cinste: strabunicul Enea Galin era cantaret la strana, mostenise talentul vocal al stramosilor sai, dar nu a dorit sa practice, fiind invatator, apoi agricultor, inzestrat cu o voce deosebita. Bunicul, Gheorghe Enescu, preot, deci si el inzestrat cu o voce uimitoare. Tatal, Costache Enescu.

George Enescu era singurul copil al lui Costache si Maria, deoarece doi frati mai mari murisera de mici, iar alti cinci in urma molimii din 1878. Primele indrumari muzicale le-a primit de la parintii sai si de la un vestit lautar, Nicolae Chioru.

Copil fiind, indragea muzica lautarilor din sat, executand si el acasa, aproape cu exactitate, pe un instrument creat de el, melodiile ascultate, astfel incat parintii sunt indrumati sa il duca la Iasi, pentru a fi ascultat de profesorul si compozitorul Eduard Caudella, dascal ce il va invata notele si ii va aprecia inclinatiile deosebite catre muzica.

 

In timpul Primului Razboi Mondial cat si in al Doilea, Enescu va ramane in tara, dorind ca perioada grea din intreaga lume sa o treaca alaturi de poporul sau. In acest timp colaboreaza cu interpreti romani, avandu-l colaborator la pian pe Alfred Alessandrescu, si pune pe picioare spectacole de opera intre anii 1914 – 1919, cu contribuita orchestrei simfonice “George Enescu” din Iasi, toate aceste activitati aducandu-si aportul la formarea gustului muzical al romanilor. In timpul celui de-al doilea Razboi Mondial va sustine concerte si turnee si in Rusia colaborand cu interpreti de origine rusa.

Dupa al Doilea Razboi Mondial a participat la Bucuresti la interpretarea integralei cvartetelor de Beethoven si a lucrat la ultimele sale creatii: Cvarteul de coarde numarul 2 (1950-1953), Simfonia de camera pentru 12 instrumente soliste (1954) si poemul simfonic Vox si Maris (1950).

George Enescu admira foarte mult creatia lui Paganini, de aceea in concertele lui creatiile acestuia vor avea un loc de cinste. In cursul stagiunii de concerte a anilor 1915-1916, el sustine celebrul ciclu istoric de 16 concerte de vioara. In programul sau au figurat si lucrari din creatia lui Paganini.

La 19 decembrie 1915 Enescu a interpretat Le Streghe; la 12 ianuarie 1916 a cantat 3 Capricii : no. 6 in sol minor, no. 16 in sol minor, si no. 24 in la minor; la 2 februarie 1916, programul a curpins Introducere si Variatiuni pe tema Nel cor piu non mi sento si Moto pepetuo, iar la 6 februarie 1916 a cantat Concertul nr. 2 in si minor.

 

El recomanda violonistilor sa nu se desparta toata viata de cele 24 de Capricii ale lui Paganini. Personal le studia nu numai pentru tehnica lor solida si inovatoare, ci si din punct de vedere al continutului lor muzical, ceea ce trece dincolo de placerea sonora a urechii si se adreseaza sufletului si mintii.

 

O dovada concreta asupra modului cum a tratat Enescu lucrarile lui Paganini este faptul ca, inainte de a interpreta Le Streghe si Capriciile no.6, 16 si 24, el a scris pentru aceste piese, pe cand se afla la Paris, acompaniamentul la pian cu multa minutiozitate, ceea ce i-a cerut doi ani. Intrucat acest efort nu avea in vedere un editor- Enescu nu le-a publicat niciodata-, rezulta ca motivatia acestei intreprinderi a fost numai vointa de a cunoaste ratiunea tehnica si muzicala a acestei creatii paganiniene, precum si de a-si interioriza continutul profund uman al acestor lucrari.

 

Poate daca n-ar fi fost atat de indragostit, dar si atat de nefericit in iubirea lui pentru printesa Maruca, George Enescu nu ar fi daruit lumii o muzica atat de tulburatoare… Nascut intr-o familie modesta, cu multi frati si surori, Enescu a avut parte de o poveste de viata fabuloasa, pe masura geniului sau.

La 16 ani, dadea primul sau concert de vioara la Ateneul Roman, sub privirile reginei Elisabeta. Castigand disputa cu Elena Bibescu, care si-l dorea pe micul geniu iin saloanele ei, regina Elisabeta i-a oferit ocazia de a-si demonstra talentul iin saloanele de la Peles sau de la Palatul Regal.

Iar la 1 martie 1889, sub inaltul patronaj al regelui Carol I, avea loc prima auditie a Poemei Romane, interpretata de autor, la Ateneul Roman. Pentru Enescu, aceasta era cea mai importanta seara din viata lui. Nu doar pentru ca avea sa fie ovationat de cei mai importanti oameni ai momentului sau pentru ca ministrul Spiru Haret dadea in onoarea lui o receptie in saloanele impozante ale Hotelului Continental.

Ci si pentru ca avea sa o cunoasca pe femeia vietii lui. La 19 ani, Maruca Rosetti Tescanu devenise de aproape un an printesa, prin casatoria cu printul Mihail Cantacuzino, cu 12 ani mai in varsta decat ea. La vremea intalnirii cu Enescu, visurile romantice ale Marucai, doamna de companie favorita a reginei Elisabeta, se ruinasera. Pentru ca nu aveau nimic in comun, cei doi soti erau parteneri intr-o casnicie libera, fiecare cu propria viata intima, printul impunandu-i tinerei sale sotii acest model de convietuire. Maruca era uluitor de frumoasa, impecabil imbracata si se invartea in cele mai inalte cercuri ale societatii. Era inteligenta si una dintre cele mai culte tinere de la curte.

 

 

 

George Enescu, adolescent timid si crescut in spirit conservator, este uluit de farmecul tinerei printese si se indragosteste fara speranta. Ii este prezentat, ea il lauda ca pe un “copil drag”si cu asta conversatia lor se incheie. Lui Enescu ii trebuie opt ani ca sa o reintalneasca in parcul Castelului Peles. Isi ascunde tulburarea, mimand surpriza primei intalniri.

Peste cateva ceasuri, dupa obisnuitul concert cameral care-i facea atata placere reginei, se afla, in sfarsit, fata-n fata cu ea. Misterioasa si fascinanta, pe peluza din fata castelului il astepta, in toata splendoarea ei, Maruca…

Printesa povesteste in memoriile ei, editate catre sfarsitul vietii in limba franceza si publicate la Paris, ca atunci a inceput marea lor dragoste, care avea sa reziste o jumatate de secol… O legatura furtunoasa, amandoi avand firi orgolioase si personalitati puternice. Enescu accepta, cu toata spaima lui de penibil, sa fie “cantaret de curte” la Palatul Cantacuzino, resedinta printului si a printesei, actualul muzeu “George Enescu.”

Toata lumea din saloanele Marucai cunoaste prea bine in ce calitate se afla Enescu acolo. Dar Misu Cantacuzino nu se sinchiseste si refuza sa divorteze. Cantacuzinii au deja doi copii, pe Alice, devenita poeta, si pe Constantin, poreclit Bazu, celebru pilot de aviatie, erou al aerului in Primul Razboi Mondial. Enescu indura priviri ironice cu stoicism, pentru ca o iubeste cu disperare pe “printesa sa draga”, care ii raspunde cu toata pasiunea.

Toti cunoscutii privesc cu mila la cuplul imposibil… Dupa razboi, compozitorul isi reia seria concertelor in strainatate si cativa ani sta departe de tara. Dar ii trimite iubitei lui 40 de scrisori sfasietoare, pline de dor. In 1928, Misu Cantacuzino moare intr-un accident de masina, eliberandu-si sotia dintr- o casatorie de convenienta. Desi vaduva, Maruca nu va renunta la titlul de printesa, nici la numele Cantacuzino, pentru a nu-si dezonora copiii. Se retrage intr-o casuta, in spatele palatului, unde isi amenajeaza un salon de primire, care devine la fel de celebru ca primul.

Aici, Maruca il cunoaste pe filosoful Nae Ionescu si se indragosteste de el. In ciuda diferentei de varsta, legatura lor dureaza aproape sapte ani, timp in care Enescu asteapta cu speranta ca se va dovedi doar o aventura si ca Maruca se va intoarce la el. Cand ea implineste 56 de ani, Nae Ionescu, un “tinerel” de 44 de ani, rupe relatia.

Maruca, intr-o depresie cumplita, isi da foc… Cel care o salveaza, o duce in brate la spital, o ingrijeste luni intregi si o pune pe picioare este, bineinteles, Enescu. Abia acum, la aproape 57 de ani, cu fata desfigurata de flacari, Maruca accepta sa fie sotia lui.

Sfarsitul vietii, inceputul legendei.  Comunistii confisca Palatul Cantacuzino si casuta din fundul curtii, precum si vila Vernescu, care apartinea familiei princiare. Cei doi soti, ramasi fara niciun venit, se refugiaza la Paris, intr-un apartament modest din Rue de Clichy.

Enescu se vede silit sa dea concerte oriunde, ca sa se poata intretine.

Din cauza sanatatii tot mai precare, nu mai poate canta la vioara si devine un modest sef de orchestra. Cel mai mare compozitor roman al tuturor timpurilor moare la Paris, in 1955. Printesa Maruca, ramasa singura cu amintirile ei, se va stinge si ea, in 1969.

Umbrele celor doi amanti se mai simte inca prin saloanele luxoase ale muzeului “George Enescui, dar si prin cotloanele romanticului lor refugiu, conacul de la Tescani. Aproape ca le poti auzi soaptele si franturi din muzica divina pe care Enescu a compus-o inspirat de dragostea lui.

O dragoste care ii uneste pe cei doi chiar si dincolo de moarte… Pe piatra de mormant din cimitirul Pare Lachaise, Paris, sta scris: “George Enescu si Maruca Enescu, nascuta Rosetti Tescanui. Nici urma de titlu princiar, nicio silaba din numele rivalului. Ultimul ei dar pentru barbatul care i-a inchinat intreaga viata, scrie revista felicia.

A fost singurul muzician roman caruia i se poate aplica fara nici o exagerare eticheta de geniu

Violonist, pianist, compozitor si un exceptional profesor de muzica, Enescu e azi pentru lumea intreaga o personalitate uriasa. Numele lui rostit cu veneratie in Occident ne-a redat mandria de a fi romani. Din pacate, Enescu a parasit Romania in 1946, pentru a locui la Paris.

Ultimii ani ai vietii sale, marcati de boala si de un dureros exil sufletesc, raman, astazi, pentru cei mai multi romani, un mister. Unde, cum, cand si de ce a murit Enescu? Un dialog cu muzicologul Viorel Cosma, cel mai mare specialist, in viata si opera marelui compozitor, autor a 14 volume dedicate acestuia, incearca sa ne lumineze si sa ne faca sa intelegem cine a fost marele roman, noteaza  deveghepatriei.wordpress.com

Cu vaporul, la Paris

- De ce a plecat Enescu din tara? Stia ca nu se va mai intoarce?

- Enescu a parasit Romania in toamna anului 1946. Pentru el n-a fost o bucurie sa plece, era foarte legat de locurile lui. Daca a facut-o, a facut-o pentru ca se instaurase regimul comunist si incepuse sa anticipeze dezastrul care va urma.

Calatorise mult, statuse de vorba cu prieteni din Occident, care l-au pus in garda. Si Maruca Cantacuzino (sotia lui) fusese sfatuita discret sa se retraga, ca aristocratia nu e deloc bine vazuta de noii veniti la putere. Decizia sa emigreze au luat-o in 1946, in urma unei discutii cu marele violonist Yehudi Menuhin, elevul sau, care i-a intermediat azilul politic in Statele Unite.

 

 

Yehudi Menuhin

Plecarea din tara a fost pregatita in detaliu, dupa intoarcerea lui Enescu din turneul tinut in URSS. Inca din vara acelui an a decis vinderea anumitor mobile din casa, impreuna cu alte bunuri de valoare, semn ca stia ca nu se mai intoarce. A plecat cu o viza de Statele Unite, acordata de Petru Groza, si cu pasaport diplomatic, cu drept de prelungire automata, imbarcandu-se intr-un vapor la Constanta.

Trebuie sa fac aici o paranteza si sa spun ca Enescu a respins cu indarjire toata viata lui ideea de a se urca in avion, preferand obositoarele calatorii prin Europa cu trenul. In fine, la plecare, toata lumea a crezut ca Enescu si Maruca se vor opri, de fapt, la Marsilia, ca de acolo sa ajunga la Paris, unde el locuia deja de mai multa vreme. Totusi, Enescu s-a dus pana in Statele Unite, unde a si ramas trei luni de zile.

Dar, fiindca nu a reusit deloc sa se adapteze, si-a facut iar bagajele si s-a intors definitiv in capitala Frantei.

- Ciudat este ca in vara acelui an, Enescu semneaza un testament in care cere, nici mai mult, nici mai putin, sa fie ingropat la Tescani, impreuna cu sotia sa.

- Testamentul din 15 iulie 1946 este singurul gest care contrazice supozitiile plecarii definitive. Si totusi, actul acesta, in care Enescu isi exprima dorinta de a fi inmormantat la Tescani, a fost de fapt redactat la cerinta avocatului Romeo Draghici, bun prieten de-al sau, care a vrut sa-l scuteasca pe muzician de o posibila confiscare de catre comunisti a casei si pamanturilor Marucai Cantacuzino. Din pacate pentru romani, peste opt ani, Enescu a anulat acest document.

- Ce s-a intamplat cu averile lor dupa plecare?

- Dupa casatoria lor din 1938,  Maruca si Enescu au locuit in cladirea din spatele Palatului Cantacuzino, care ii ramasese Marucai dupa moartea sotului ei, Misu Cantacuzino.

Enescu a preferat odaile mai linistite si mai modeste din spate. Il deranja monumentalitatea palatului, unde sotia sa tinea celebrele serate muzicale.

El era un om foarte modest, un muzician care prefera sa calatoreasca cu trenul la clasa a doua.

La propunerea lui Romeo Draghici, sotii Enescu au donat resedinta aceasta luxoasa Statului, mai exact Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor.

Erau constienti ca, oricum, li s-ar fi confiscat…

Romeo Draghici s-a luptat insa foarte mult ca, imediat dupa donatie, s-o transforme in Muzeul Enescu, pentru a o proteja in felul acesta.

 

- Cum au fost ultimii ani ai lui Enescu? Avea prieteni? S-a adaptat la Paris?

- Pentru Enescu, Parisul a fost totusi un exil, un loc in care s-a dus fortat de niste imprejurari. Timpul i s-a scurs dand lectii de vioara si compozitie, tinand conferinte, concertand. Sigur ca s-a adaptat la viata frantuzeasca, pentru ca era un om de lume, un om sociabil, care se descurca cu lejeritate in cercurile inalte ale Parisului, avea maniere, era placut la vorba.

 Dar pot banui ca, pe undeva, l-a ros sentimentul izolarii si al dorului de patrie. Prietenii spun ca avea des crize de melancolie. Locuia cu Maruca in Rue de Clichy, la nr. 26. Dar mai inchiriase si o vila, Les Cytises, la Bellevue, la marginea Parisului, unde mergea vara. Acolo, o data pe an, isi invita prietenii.

Era o casa mare, cu un pian in sala de muzica, cu peretii incarcati de tablouri. Avea un Grigorescu, dar si un portret al reginei Carmen Sylva, pe care aceasta scrisese in limba germana, cu cerneala aurie: “Copilului meu sufletesc, George Enescu, care a cantat astazi Bach, atat de divin, asa cum ii doresc sa fie cantat el, peste o suta de ani”.

Avea si o intendenta frantuzoaica, o femeie extrem de devotata, care ii pastrase in timpul celui de-al doilea razboi mondial o buna parte din manuscrisele autografe. Din marturiile care au ramas despre aceste intalniri, iese la iveala un Enescu jovial si primitor, un om care nu discuta politica niciodata, care spunea bancuri si anecdote, care nu amintea niciodata despre muzica lui, insa vorbea cu o bucurie enorma de muzica romaneasca, in care avea o incredere nestramutata.

Vorbea si despre Bach, Wagner, Beethoven, care erau idolii lui, il critica usor pe Mozart, pe care nu-l gasea destul de consistent, dar se pleca in fata capodoperei sale, “Don Giovanni”.

Si vorbea foarte mult despre Moldova lui natala, despre satul romanesc, despre “Amintirile din copilarie” ale lui Creanga. A fost un patriot adevarat. Daca nu ar fi fost atat de bolnav, s-ar fi intors, cu siguranta, in tara.

- Credeti ca ceva din radacinile lui romanesti, din sentimentalismul lui moldovenesc, a trecut si in muzica lui?

 

- Fara indoiala! Suita “Amintiri din copilarie”, Suita a III-a simfonica, Sonata in caracter popular romanesc, Sonata pentru pian si violoncel sunt doar cateva din piesele inspirate de tinuturile lui natale. Se spune ca moldovenii sunt molcomi, blanzi, sentimentali si foarte afectuosi.

Ei bine, exact asa era si Enescu. Avea modestia si bunatatea omului din popor, dar avea si hazul si umorul sanatos al unui Creanga. Era un foarte bun cunoscator al poeziei romanesti, el s-a format in ambianta culturala a Moldovei de odinioara.

Si toate aceste daruri erau strabatute de un fior de spiritualitate adevarata. Enescu a fost un om foarte credincios, care cunostea sarbatorile religioase si insemnatatea lor si care mergea la biserica. Suficient sa amintesc ca in familia lui toti inaintasii barbati fusesera preoti. Mostenirea aceasta spirituala a tasnit insa la el intr-un mod inegalabil de a face muzica.

- I-au adus anii petrecuti in capitala Frantei recunoasterea occidentala pe care o merita?

- Din pacate, Enescu n-a avut parte de recunoasterea totala pe care o merita ca mare compozitor, decat dupa moarte. Pana la aparitia operei sale, Oedipe, in 1936, trecea in Occident drept un mare dirijor, un fabulos violonist si un exceptional pianist.

Era, de asemenea, recunoscut si ca unul din cei mai buni profesori de vioara din lume. Mari violonisti ai lumii s-au zbatut sa lucreze cu el. Avea recunoasterea acestor talente, dar se plangea, adesea, ca toata lumea il socoteste doar un simplu violonist. Il durea lipsa confirmarii ca mare compozitor.

Si totusi, primii occidentali care i-au recunoscut meritele au fost francezii.

Printre umbre

- Cand a izbucnit boala lui? Intr-o fotografie facuta in Gara din Londra, in 1950, il vedem deja cocosat de chinurile spondilozei.

- Inca de la plecarea din tara il supara grav coloana vertebrala. Spondiloza i se accentua vizibil, umbla incovoiat ca un echer, iar cand iesea in oras, se sprijinea adesea de prietenii sai. In 1950, la Londra, in timpul unui concert, a facut un accident cerebral si a cazut de pe podium. Cei prezenti i-au telefonat imediat lui Yehudi Menuhin, care a inchiriat rapid un avion ca sa-l duca la Paris.

E singura oara cand a zburat cu avionul. Nu mai putea vorbi, dar ca sa-i faca pe ceilalti sa inteleaga ca are inca mintea intreaga, a fluierat temele lucrarii lui Bach pe care tocmai o dirijase. A fost internat la Paris, intr-o clinica unde a fost reanimat. De atunci, sanatatea lui s-a degradat vizibil, luna de luna, pana in iulie 1954, cand, in timpul unei lectii, a fost victima unui atac cerebral devastator, care i-a paralizat corpul pe jumatate. Se afla in apartamentul din Rue de Clichy.

Umorul nu l-a parasit insa nici in ultima clipa. Vrand sa comunice cu prietenul sau devotat care venise in vizita, compozitorul Marcel Mihalovici, i-a scris pe o bucatica de hartie: “Mi s-a intamplat azi. Dadeam o lectie. Am simtit ceva in bratul stang. Am fugit si m-am intins pe pat. Si iata, s-a terminat cu mine. Nu mai pot vorbi. Cu atat mai bine, voi spune mai putine prostii”.

- Il incercau, probabil, si gandurile sumbre ale sfarsitului. Nu a fost tentat sa se intoarca sa-si revada tara?

- S-ar fi intors, cu siguranta, daca ar fi putut. In 1951, Statul roman a dorit sa-l aduca la Saptamana Muzicii Romanesti, pentru a patrona acest eveniment. Maestrul a acceptat sa patroneze sarbatoarea, dar a solicitat ca Academia Romana sa reprimeasca printre membrii inaltului for pe “epuratii” Dimitrie Gusti si Constantin Radulescu Motru, iar Ministerul de Interne sa o elibereze din inchisoare pe sotia compozitorului Mihail Jora.

 Bineinteles ca aceste lucruri nu s-au intamplat. Sa nu uitam ca erau anii 50, anii cumpliti ai sovietizarii. Prin urmare, Enescu le-a raspuns intr-o depesa foarte politicoasa ca, intrucat starea de sanatate i s-a agravat, aceasta nu-i mai poate permite nici o alta activitate in afara celor pur mentale si ca, intrucat e nevoit sa petreaca zile intregi nemiscat in pat, ii este absolut imposibil sa calatoreasca spre Romania.

Apoi, nu e de neglijat nici influenta Marucai, care nu a dorit sub nici o forma intoarcerea in Romania comunista. Mai tarziu, chiar inainte de moarte, prin 1954, a primit in vizita o delegatie romaneasca.

Printre membrii ei se aflau prof. Serafim Antropov, un mare pedagog al violoncelului, baritonul Nicolae Herlea si dirijorul Sergiu Comissiona, unii dintre ei avand chiar misiunea de a-l convinge sa se intoarca in tara. Dar el era mult prea bolnav pentru a rezista unui asemenea drum, suferise deja al doilea atac cerebral.

- Se rupsese cu totul de Romania sau mai tinea legatura cu tara?

- Tinea o stransa corespondenta cu maestrul Jora, cu care se si inrudea, de altfel, si cu compozitorul Mihail Andricu. Mai era apoi Romeo Draghici, avocatul lui, devenit intre timp si muzeograf, care se ocupa de drepturile lui de autor ce-i reveneau din Romania si pe care, adesea, i le ducea personal la Paris. Era in foarte stransa legatura si cu romanii stabiliti in capitala Frantei.

De compozitorul Marcel Mihalovici l-a legat o stransa prietenie. In ultima faza a bolii, cand ii tremura mana prea tare si nu mai putea scrie, l-a rugat pe acesta sa transcrie unele nuante in partituri si chiar sa termine lucrarile, cand el nu va mai fi. Foarte apropiat ii era si pianistul roman Georges Boskoff, ce provenea dintr-o mare familie aristocratica din Moldova, cel care i-a inchis, ultima data, capacul la pian.

Pianul mut

- Enescu n-a murit acasa, ci intr-o camera de hotel, un amanunt putin cunoscut, chiar de specialisti. Cum a ajuns, de fapt, acolo?

- Chiar inaintea celui de-al doilea accident cerebral, fiindca starea de sanatate i se inrautatise considerabil, Marcel Mihalovici si cu Yehudi Menuhin au complotat sa-l instaleze la Valee aux Loups, in fostul castel al lui Chateaubriand. Menuhin si-a asumat toate cheltuielile si s-a ocupat pana si de instalarea unui pian. Numai ca Enescu a refuzat delicat, caci ar fi insemnat sa plece acolo fara sotia sa.

Mai tarziu, tot Menuhin a vrut sa-i instituie un fel de pensie viagera, stiindu-se faptul ca nu mai putea concerta, deci nu mai avea mari castiguri.

Dar si pe aceasta a refuzat-o, cu modestie. Totusi, fiindca sanatatea i se agrava tot mai mult, ca sa se poata bucura de unele avantaje, cum ar fi o infirmiera, mancare gratuita si altele, Enescu a fost mutat din locuinta personala din Rue de Clichy 26 (care nu avea decat doua camere mici si o baie pe care o foloseau si ca bucatarie), intr-un apartament din Hotel Atala din Paris. Hotelul tocmai fusese renovat de trei romani, care il luasera in proprietate, aducandu-l la categoria de 4 stele.

 

Maestrul locuia la etajul 4, cu vedere la strada, in apartamentul cu nr. 40, care avea doua camere mari, hol si sala de baie. Impresionat de suferinta lui Enescu, directorul hotelului i-a pus camera la dispozitie gratuit, i-a asigurat si personal auxiliar, ba, fara stirea lui Enescu, i-a platit si consultatiile medicului cardiolog. Se spune ca infirmiera – romanca – era platita de insasi Regina Elisabeta a Belgiei, desigur, tot fara stirea lui. In camera, prietenii i-au adus un pian cu coada, la care insa Enescu n-a putut niciodata sa cante. Ii cantau insa aproape toti cei care il vizitau, ca sa-i mai aline suferintele.
- Cum va explicati fascinatia extraordinara pe care a exercitat-o toata viata maestrul asupra mai tanarului Yehudi Menuhin?

- In 1926, la Paris, micul Menuhin (foto), in varsta de zece ani, i-a fost prezentat mestrului Enescu pentru lectii. Dupa ce l-a ascultat cantand Simfonia spaniola de Lalo, Enescu a exclamat: “Ce naiba vreti sa-l mai invat?” Si s-a intors in tara.

 

 

Familia Menuhin, sosita de peste ocean, isi dorea insa atat de mult aceste lectii, incat si-a luat casa la Paris pentru a-l astepta pe Enescu sa revina din Romania. Curand, au inceput lectiile la Bellevue. Lectii pentru care Enescu nu a luat niciodata bani. Nu gresesc daca as spune ca intre ei se infiripase o relatie de-a dreptul parinteasca.

Menuhin a fost “copilul” lui George Enescu, cel care nu i-a deschis numai porti muzicale, ci i-a si dezvaluit o lume fabuloasa, mustind de spiritualitate: l-a chemat in Romania, de care Menuhin a ramas definitiv fascinat. 40 de ani mai tarziu, Menuhin a scris o carte despre experienta lui romaneasca. Dar ca sa intelegem mai bine ce a insemnat Enescu pentru el, iata propriile cuvinte: “Enescu m-a subjugat inainte de a rasuna prima nota.

Chipul sau, atitudinea sa, parul negru, intreaga faptura, afirmau parca, sus si tare, ca aveai in fata un om liber, puternic, neincatusat de nimic, inzestrat cu spontaneitate, cu geniu creator, cu inflacarare. Iar muzica lui, cand a inceput sa cante, avea o incandescenta care depasea tot ceea ce intalnisem pana atunci.” I-a purtat o netarmurita dragoste si l-a sprijinit enorm in ultimii ani ai vietii. Nu cred sa existe un exemplu mai puternic de devotament si daruire in relatia maestru-discipol in toata istoria muzicii.

 

Sobita cu petrol 

- Cum s-au scurs ultimele lui zile? Stia ca nu mai are mult de trait?

- Cu 36 de ani inaintea mortii, Enescu a avut o stranie premonitie, pe care o povesteste Zoe Camarasescu in “Amintirile” sale. Venise obosit si infometat sa supeze la tante Olga Duca, era cam frig in salon si se aprinsese o sobita cu petrol. Intinzandu-si mana sa se incalzeasca si parca avand o viziune, a spus: “Je finnirai comme cela, vieux, paralyse, gateux”. “Voi sfarsi si eu la fel, batran, paralizat, senil”.

Si totusi, a ramas lucid pana in ultima clipa. In seara de 3 mai, l-a vizitat violonistul Serge Blanc, care a intrebat, in soapta, in camera de alaturi: “Est-ce qu’il est encore lucide?”. “Mai e lucid?”. Enescu a auzit si a facut imediat un calambur, raspunzand “Luci..de Lammermour”, adica “Lucia de Lammermoor” (opera de Donizetti). Putin dupa aceea, in dimineata zilei de 4 mai, a inchis ochii.

- Cine l-a vegheat pana in clipa mortii?

- In clipa in care a murit, inauntru nu era decat infirmiera. Se spune, dar nu e nimic sigur, ca in ajunul mortii, a trecut sa-l vada si Regina Belgiei. A murit noaptea si nu a avut lumanare aprinsa la capatai.

- Cum se explica absenta celei pe care a iubit-o atat: sotia lui?

- Maruca nu locuia cu el la hotel. Nu s-a ingrijit de el niciodata, pretextand ca ea nu se pricepe la ingrijiri medicale si nici la gatit. De altfel, Maruca nici nu l-a iubit pe Enescu, pe cat a iubit-o Enescu pe ea. Sa nu uitam ca, inca de cand se iubeau fatis, in ciuda casatoriei sale cu Misu Cantacuzino, ea s-a incurcat cu Nae Ionescu, ranind grav sentimentele lui Enescu.

 

Iar de casatorit cu el s-a casatorit doar dupa ce sotul ei a murit intr-un accident de automobil. Avea o fire mondena, materialista, dornica de patrundere in cercurile inalte. Enescu a iubit-o, insa, fara margini.

- In incheiere, sa mai elucidam un mister. Se spune ca trupul neinsufletit al lui Enescu era cat pe ce sa fie rapit de comunistii romani, de la Hotel Atala. E adevarat?

- E adevarat. Situatia a fost insa limpezita de Maruca. Imediat ce a aflat, dimineata, ca Enescu a murit, a fugit la notar cu ultimul lui testament, facut la rugamintea ei, prin care o instituia ca legatara universala, anuland orice document anterior. Mai tarziu, doi membri ai Ambasadei Romaniei la Paris s-au prezentat la hotel, cerand proprietarului sa li se predea corpul lui Enescu, argumentand ca face parte din patrimoniul Romaniei.

Maruca i-a lamurit ca Enescu plecase definitiv din tara din cauza regimului totalitar si ca nici prin gand nu-i trecea sa se intoarca in patrie. Numai ca, nesatisfacuti, trimisii Ambasadei au ramas la hotel si au inceput sa dea tarcoale. Marucai i-a fost teama sa transporte cosciugul la Biserica Romana, ca sa nu fie rapit pe drum.

 Prin urmare, directorul hotelului a chemat politia ca sa stea de paza. Intr-un final, pe data de 7 mai, Enescu a fost inhumat, cu slujba religioasa, la cimitirul “Pere Lachaise”, pe aceeasi “stradela” cu Georges Bizet. Initial, pe placa lui scria: Georges Enesco, Compositeur, Membre de l’Institut Commandeur De La Legion D’Honneur 1881-1955. Din pacate, nici o mentiune ca a fost roman.

Agentia org.ro.