CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi,romanii

UN MARE ROMAN, UN MARE OM DE STAT SI UN LUPTATOR NEINFRICAT PENTRU UNIREA ROMANILOR – MIHAIL KOGALNICEANU

 

 

Mihail Kogălniceanu – artizan al făuririi statului ROMÂNIA

 

 

 

“N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume” –  Mihail Kogălniceanu

Mihail Kogălniceanu este fiu de basarabeni de pe Kogâlnic, dar născut la Iaşi la 6 septembrie 1817, om politic, democrat, istoric, scriitor, ziarist şi orator român.

 Şi-a făcut studiile în Franţa şi Germania (Berlin). A fost profesor de istorie naţională la Academia Mihăileană şi membru al Academiei Române, prim-ministru în Moldova (1860-1861), apoi prim-ministru al României (1863-1865).

 Rugându-se lui Dumnezeu „să ne păstreze români (subl. n.)” în aprilie 1840, în Întroducţie, publicată în „Arhiva românească”, Mihail Kogălniceanu propune să se publice o colecţie a tuturor cronicarilor Valahiei şi Moldovei, „spre a le păstra românilor”. Avem, deci, o recunoaştere directă de către Kogălniceanu a apartenenţei sale la naţionalitatea română.
În „Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională în Academia Mihăileană”, rostit la 24 noiembrie 1843, M. Kogălniceanu spune, printre altele: „Departe de a fi părtinitorul unui simtiment de ură către celelalte părţi a neamului meu, eu privesc ca Patria mea (passim subl. n.), toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte, şi ca istoria naţională, istoria Moldaviei întregi, înainte de sfâşierea ei, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania.

 Această istorie este obiectivul cursului meu; întinzându-mă,. .., mai mult asupra întâmplărilor Moldaviei, nu voiu trece subt tăcere şi faptele vrednice de însămnat a celorlalte părţi a Daciei, şi mai ales a românilor din Valahia, cu cari suntem fraţi şi de cruce, şi de sânge, şi de limbă, şi de legi”

Deja în august 1848, în „Dorinţele partidei naţionale din Moldova”, M. Kogălniceanu propunea Unirea Moldovei cu Ţara Românească, „ o Unire care este dictată atât de vederat prin aceeaşi origine, limbă, obiceiuri şi interese”.

El spunea: „…Pe lângă toate aceste radicale instituţii, singurele cari ne pot regenera Patria, apoi partida naţională mai propune una, ca cunună tuturor, ca cheia boltei, fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional; aceasta este Unirea Moldovei cu Ţara Românească, Unire dorită de veacuri de toţi românii cei mai însemnaţi ai amânduror Principatelor, o Unire pe care, după spiritul timpurilor, cu armele în mână au vroit să o săvârşească Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, carele şi ajunsese a se intitula: Cu mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti, al Moldovei şi al Ardealului”.

Românismul, conştiinţa naţională românească ale moldoveanului M. Kogălniceanu se resimt în fiece frază ieşită de sub pana lui.

Din programul ziarului lui M. Kogălniceanu „Steaua Dunării”, care a văzut lumina tiparului la 1 octombrie 1855 (cenzura nu a îngăduit a se numi, potrivit dorinţei redactorului, – „Unirea”), reproducem câteva pasaje care-l caracterizează pe unul dintre cei mai străluciţi oameni politici ai Moldovei din sec. XIX: „Acest jurnal este „Steaua Dunării Române”; prin urmare, politica sa nu poate să fie decât politica seculară a românilor, politică naţională care – spre onoarea publiciştilor noştri – se urmează şi se sprijină de întreaga presă românească,…, politică care se rezumă în aceste cuvinte: autonomia Principatelor, Unirea Principatelor”.

 „Unitatea Principatelor, scrie Kogălniceanu, a fost visul de aur, ţelul isprăvilor a marilor bărbaţi ai României, a lui Iancu Huniad ca şi a lui Ştefan cel Mare, ca şi a lui Mihai Viteazul, a lui Vasile Vodă, ca şi a lui Matei Basarab. Unirea Principatelor a fost ţelul gândurilor şi a celor mai străluciţi dintre domnii fanarioţi; şi cu toată apăsarea străină, totuşi legislatorii noştri din 1830 au înscris în articolul 425 al Legii Fundamentale de atunce (Regulamentul organic – notă) aceste cuvinte repetate din secol în secol până astăzi de toate inimile române: „Art. 425.

Începutul, religia, obiceiurile şi asemănarea limbii lăcuitorilor acestor două Principate, precum şi trebuinţele a ambelor părţi, cuprind din însuşi descălecarea lor elementele nedespărţitei Uniri, care s-a împiedicat şi s-a întârziat din întâmplătoarele împrejurări.

Mântuitoarele folosuri a rodului ce s-ar naşte din întrunirea acestor două ţări sunt netăgăduite! etc. etc.”.

 

 

„Unirea Principatelor, continuă eminentul bărbat al României, inclusiv al Moldovei, este dar dorinţa vie şi logică a marii majorităţi a românilor”.

„Românii, declară Kogălniceanu, au dovedit că sunt demni de libertate”.
În articolul „Profesie de credinţă” Kogălniceanu declară: „Sunt şi voi fi toată viaţa mea pentru Unirea Principatelor Române (subl. n.).

 Voturile din 5 şi 24 ianuarie 1859, prin care am înălţat pe Alexandru Ioan I pe tronul Principatelor Unite, nefiind decât sublime expresie a eternei dorinţi a românilor, voi susţine cu orice preţ tronul la a cărui fundare am participat şi eu”.

M. Kogălniceanu nu numai că vroia Unirea Principatelor Române, ci era şi un partizan hotărât al independenţei românilor. „Dar, spune el, nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, nu vom fi puternici decât atunci când vom fi uniţi”.

Ghidat de aceste convingeri, crezând în idealul Unirii, Kogălniceanu declară următoarele în Adunarea ad-hoc a Moldovei:

„Acelaşi popor omogen, identic ca nici unul altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe de îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfârşit, aceeaşi misie de împlinit”.

Cine ar mai putea pune la îndoială, întrebăm noi, conştiinţa românească a acestui moldovean (moldovean sub aspect teritorial, regional, geografic), a acestui român moldovean cu numele de Mihail Kogălniceanu?

Pe bună dreptate, marele istoric român, tot de origine moldovenească, Nicolae Iorga, spune despre Mihail Kogălniceanu ca este un „genial bărbat de stat” care „domină ca un uriaş istoria modernă a României”, că „ideile naţionale, pe care s-a întemeiat România, sunt ideile lui M. Kogălniceanu de la 1840 până la 1859”.
La 20 iunie 2010, s-au împlinit 119 ani de la moartea unuia din cei mai mari basarabeni pe care i-a avut România.

De fapt, România ca stat, există şi datorită acestui mare bărbat al neamului românesc.
E indispensabil să ne cunoaştem înaintaşii, care s-au luptat pentru dăinuirea şi existenţa noastră!

Surse :spiritromanesc

 Conştiinţa naţională a românilor moldoveni – Gheorghe Ghimpu spiritromanesc.org

 www.wikipedia.org

http://ro.wikipedia.org/wiki/Kogalniceanu

 

30/05/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Scrie un comentariu

O ISTORIE A ZILEI DE 30 MAI. VIDEO

 

 

 

 

30 MAI, ISTORICUL ZILEI

 

 

 

 

 

Anul 70 :  Titus şi  legiunile romane  ataca  al doilea zid de aparare al Ierusalimului,  dupa ce aparatorii evrei au fost siliti sa se retraga de pe primul zid. Romanii construiesc  o  circumvalaţie , taind  toţi copacii pe o distanta  de cincisprezece kilometri in jurul orasului.

 

 

 

 

Anul 702 : K’inich K’an Joy Chitam II( sau Kan Xul II),  urca la moartea fratelui său K’inich Kan Balam I, pe  tronul  regatului  mayas Palenque .

 


 

1431 : Ioana d’Arc , eroina naţională a Franţei ,a  fost acuzata de erezie si arsa pe rug in Piata Vieux-Marche din orasul Rouen.

Ioana d’Arc

S-a nascut pe 6 ianuarie 1412, la Domremy.

La 13 ani, aude “voci” care ii cer sa mearga la Bourges si sa salveze regatul. I-a destainuit unchiului sau faptul ca tara este amenintata, astfel incat acesta a dus-o la castelanul de Vaucouleurs. Cu ajutorul acestuia, Ioana d’Arc ajunge la Delfinul Frantei – Carol, imbracata cu haine barbatesti, caruia ii spune ce a auzit de la „voci”.

Potrivit viziunilor, aceasta i-a transmis regelui urmatorul mesaj: „Dumnezeu mi-a spus sa-ti dau de stire cum ca Domnul nostru iti va da regatul inapoi, vei fi incoronat la Reims si iti vei invinge dusmanii. Eu sunt mesagerul Domnului.

Incredinteaza-mi o armata si voi ridica asediul orasului Orleans.” Dupa o asemenea veste, Carol s-a lasat convins nu inainte de a se convinge de realitatea spuselor fetei.

Astfel teologii au supus-o unui sir de intreabri inainte de a-i incredinta armata pe care o cerea.

Dupa mai multe victorii, e luata prizoniera de catre un cavaler burgund, Jean de Luxembourg, care o vinde regelui Angliei. Nimeni nu i-a sarit in ajutor, astfel incat tanara a fost condamnata pentru vrajitorie si intemnitata opt luni, apoi arsa pe rug.

Rămăşiţele i- au fost aruncate în Sena.

Ultimele cuvinte: în timp ce flăcările o invaluiau : “Îmi este foarte teamă că veţi suferi de pe urma morţii mele… Iisus! Isus!“

A fost beatificată în 1905, în momentul în care  Republica franceză se pregătea să voteze legea separării Bisericii de stat si a fost sanctificată (canonizată) abia în anul 1921.

 

1492: A inceput constructia Bisericii cu hramul “Sfantul Gheorghe” de la Harlau, unul dintre primele monumente moldovenesti cu pictura exterioara, datand din vremea lui Petru Rares.

 

 

 

1536: Regele Henric al VIII-lea al Angliei s-a casatorit cu cea de-a treia sotie, Jane Seymour.

 

 

 

 

1574: Henric al III-lea  devine rege al Frantei; (n. 19 septembrie 1551 – d 2 august 1589).

A  fost rege al Frantei din dinastia Valois  între 1574-1589 și Rege al Poloniei  între 1573- 1574, cu titlul de Henric de Valois.

 

Cliquez pour voir l'image en taille réelle

Regele Henric III al Poloniei 1551/1589 1573/1574 1574/1589 Rege al Franţei şi Louise de Lorraine (Muzeul Luvru, Paris).

La  11 mai 1573, Henri III este ales rege al  Poloniei sub  nomele  de Henryk Walezy (in poloneza , Henri de Valois).

A condus Polonia  din  24 ianuarie pana la  18 iunie  1574. Murind la 30 mai 1574, fratele sau Charles al IX-lea ,  paraseste Polonia  si urca pe  tronul de Frantei.

Este incoronat la Reims pe 13 februarie  1575 sub numele de Henric al  III- lea , iar la  15  februarie  se casatoreste cu  Louise de Lorraine. Domnia sa a fost tulburata de numeroase conflicte religioase , politice si de mari probleme economice.

În 1576  semnează Edictul de la Beaulieu care acorda numeroase concesii protestanților. Opoziția din partea catolicilor si  ale societății franceze, a făcut însă ca regele să fie nevoit să retracteze majoritatea acestor libertăți.

În războiul civil care a urmat, Henric este asasinat la  Saint-Cloud  la 1 august  1589 , injunghiat de calugarul  Jacques Clément.

 In urma decesului  în 1584  al ultimului său frate, dinastia Valois se stinge,  iar tronul revine lui Henric al III-lea de Navara, care devine Henric al IV-lea al Franței, primul monarh din Dinastia Burbon.

 

 

 

 

1593 : Se stinge din viaţă Christopher “Kit” Marlowe, dramaturg, poet şi traducător din epoca elisabetana , cel mai însemnat autor de tragedie din această perioadă si precursor al lui Shakespeare ; (botezat la 26 februarie  1564 – d.30 mai 1593).

 

 

 

 

1640: A incetat din viata  pictorul  si desenatorul  olandez, Peter Paul Rubens.

 

 

Este considerat  cel mai cunoscut şi  mai prolific pictor flamand si european al secolului XVII ; (28 iunie 1577 – 30 mai 1640).

1672: S-a nascut ţarul Petru I, întemeietorul Imperiului Rus; ( 9 iunie s.n.).

Cu peste trei veacuri în urmă, în penultima zi a primăverii anului 1672 , a doua soţie a ţarului Aleksei, dădea naştere la Moscova unui băiat care avea să schimbe istoria Rusiei.

Moartea timpurie a tatălui şi apoi a fratelui său, Fiodor, îl aduc pe tronul tarii, din 1682 pînă în 1725. Avea  zece ani şi se juca de-a soldaţii prin curtea palatului.

 

 

Pînă sa ia pe deplin  puterea  în 1689, Rusia a fost condusă de sora lui mai mare, Sofia, ajutată de favoritul ei, prinţul Galiţîn. La  doar 17 ani la preluarea puterii, dar inteligenţa deosebită, talentul înnăscut de organizator şi instinctul de diplomat, au compensat lipsa lui de experienţă.

I s-a dat numele de Petru I. Inceputul pentru micul tar nu a fost usor, sora lui vitrega reusind in numai o luna sa fie desemnata regenta si convingand Duma sa aprobe coexistenta a doi ţari, Petru si Ivan (fratele vitreg al primului).

Ceremonia de incoronare a avut loc in 25 iunie 1682. Mediul politic intsabil a dus la multe rasturnari de situatii, iar puterea lui Petru a crescut dupa esecul loviturii de stat, din 1689, si moartea lui Ivan. Ramanand sa conduca de unul singur, acesta a demarat o serie de reforme in plan economic si social.  Printre primele măsuri a fost şi aceea de a-i moderniza pe boierii moscoviţi. Aceştia sunt obligaţi să îşi tundă bărbile şi să se îmbrace după stilul european.

A solicitat celor mai buni ingineri si arhitecti sa lucreze in Rusia, astfel incat imperiul a cunoscut o perioada de inflorire.

În anul 1700, ţarul hotărăşte reformarea calendarului, care începea tradiţional în septembrie, şi înlocuieşte scrierea slavonă bisericească cu cea laică. A dat o grea lovitură Bisericii, înlocuind instituţia patriarhiei cu Sfîntul Sinod, subordonat ţarului.

Pune în locul vechii Dume a boierilor un Consiliu de miniştri restrîns, căruia îi adaugă o Cameră de justiţie şi înfiinţează un Senat care are autoritate legislativă, judecătorească şi executivă. Senatul se supune ţarului. Înlesneşte oamenilor din popor pătrunderea în rândurile nobilimii.

Prin ucazul din 16 ianuarie 1724, un soldat, chiar dacă nu este de neam, poate ajunge ofiţer, primind totodată rang de nobil, pe care-l vor moşteni urmaşii săi.

Tot datorită lui, industria rusă cunoaşte un avînt nebănuit. Îi scuteşte de serviciul la stat şi de impozite pe cei ce construiesc fabrici şi pe rudele acestora, le acordă împrumuturi fără dobîndă, precum şi privilegiul de a cumpara, începând din 1721, robi de la moşieri pentru a-i folosi în întreprinderile proprii.

Încurajează creşterea animalelor, introduce rase noi de bovine, înfiinţează cele dintîi herghelii, le arată ţăranilor cum să secere grîul cu secera şi nu cu cosorul. Prin ucazul din 23 martie 1714, Petru schimbă statutul familiilor aristocratice, prin care împiedică fărîmiţarea pămîntului; fiul sau fiica cea mai mare vor moşteni tot pămîntul, ceilalţi copii îşi vor împărţi între ei bunurile mobile.

 Una dintre marile dorinte ale lui Petru a fost aceea ca Rusia sa aiba  acces liber la Marea Baltica, astfel incat in 1700 a declarat razboi Suediei, confruntare care s-a incheiat abia peste 21 de ani cu victoria rusilor.

Începând din anul 1703, hotărăşte construirea oraşului Sankt Petresburg, care va deveni capitala sa  din 1712.

 Petru s-a proclamat imparat in 1721. A incetat din viata patru ani mai tarziu, in 28 ianuarie, dupa 43 de ani de domnie.

La 28 ianuarie (8 februarie s.n), la ora şase dimineaţa, la 53 de ani şi după 43 de ani de domnie, Petru cel Mare îşi dă sufletul fiind urmat la tron de Ecaterina I care e numită împărăteasă  a toate Rusiile.

 

 

 

1744: A încetat din viaţă poetul englez Alexander Pope; (n. 22 mai 1688).

 

 

 

1778: S-a stins din viata scriitorul si filosoful  iluminist francez Voltaire  ( n. 21 noiembrie 1694), pe numele sau adevarat  François Marie Arouet.

 

 

Printre cele mai cunoscute scrieri ale sale se numara  Henriada, Tragedia Moartea lui Cezar,Candid, Dictionar Filosofic. A fost admis in Academia Franceza  in 1746.

1814: Se semneaza primul Tratat de la Paris, care a readus granitele Frantei la intinderea lor din 1792. In aceeasi zi, Napoleon I al Frantei este exilat pe insula Elba.

 

 

 

1814 : S-a nascut anarhistul rus Mihail Bakunin; (d. 1876).

 

 

A fost un activist și teoretician al mișcării anarhiste si  unul dintre revoluționarii cu cea mai mare influență în Europa  din a doua jumătate a secolului al XIX lea.

În 1848, participă la Revoluție , iar in 1865 pune bazele organizației „Fraternitatea Internaționalǎ Revoluționarǎ”  in care  condițiile de aderare erau:

  • ateismul;

  • respingerea statului, a armatei și a Bisericii;

  • pacifismul, anti-militarismul;

  • neacceptarea proprietății private și a principiului redistribuirii de tip capitalist.

În 1869  publica Regulile revoluționare. În același an pleacă la Lyon , in Franta , încercând să-l transforme într-un centru revoluționar. La 28 septembrie 1870 cucerește primăria din Lyon.

 A participat  la Comuna din Paris. Ultima sa carte s-a intitulat  Statul și anarhia.

 

 

 

1846 : S-a nascut  Peter Carl Fabergé, celebru giuvaergiu din Rusia; (d. 1920).

 

 

1860: Domnitorul Cuza  instituie in Principatele Romane unite medalia militară “Pro Virtute Militari”.

 

 

Ar fi trebuit decernată militarilor distinşi în lupta de la Dealul Spirii, dar  avea să fie înmânată pentru prima dată de Locotenenţa Domnească, care a condus ţara între abdicarea lui Cuza şi domnia lui Carol I.

Regele va relua, în 1872, ideea lui Cuza, instituind “Virtutea Militară”, iar forma primului Ordin românesc, “Steaua României”, de la 10 Mai 1877, va fi inspirată din “Ordinul Unirii”, bătut de Alexandru Ioan Cuza la Paris.

 

 

 

1875: S-a nascut filosoful italian  Giovanni Gentile;  (d. 15 aprilie 1944).

 

 

Se descria el insusi drept un filosof al fascismului  si a intocmit pentru Mussolini  in 1932 in mare parte, Doctrina fascismului. A fost un apropiat al criticului si filosofului idealist italian  Benedetto Croce.

 

 

 

1878: Marea Britanie si Rusia au incheiat un Acord prin care Cabinetul englez, in schimbul unor concesii obtinute din partea guvernului de la Petersburg in favoarea intereselor engleze din Balcani si in regiunea Caucazului, se angaja ca la Congresul de Pace de la Berlin sa nu se opuna anexarii sudului Basarabiei de catre Imperiul tarist.

 

 

 

1908 : S-a născut Hannes Olof Gösta Alfvén, fizician suedez, Laureat al Premiul Nobel (d. 2 aprilie  1995).

 

 

 

A primit Premiul Npbel în anul 1970 pentru dezvoltarea teoriei magnetohidrodinamicii. A  contribuit cu lucrări în fizicile plasmei,

precum şi cu teorii descriind fenomenul aurorei,  centurii van Allen, efectul furtunii magnetice asupra câmpului magnetic al Pământului, magnetosfera  terestră şi dinamicile plasmei în galaxia noastră.

 

 

 

1909: S-a nascut clarinetstul si conducatorul de orchestra de jazz  american  Benny Goodman; (d. 13 iunie 1986).

 

 

 

1913: S-a incheiat primul razboi balcanic dintre Turcia si Alianta Balcanica prin  infrangerea Turciei, ceea ce conduce la independenta Albaniei si cedari teritoriale  importante in favoarea Greciei,Bulgariei si Muntenegrului. 

 

 

 

1915: Primul genocid al secolului XX. A fost dat ordinul general de deportare a armenilor din Imperiul Otoman spre deserturile din Siria si Irak.

 

Genocidul impotriva armenilor

 

Sute de mii de oameni au murit in urma epidemiilor si epuizarii fizice.

 

 

 

 

 

 1918 : In Jurnalul Consiliului de Miniștri român se  publica organizarea  poliției  din Basarabia, recent unificată cu România.

 

 

 

1918: A murit Gheorghi Plehanov, teoretician marxist rus ; (n. 1856).

 

 

 

1929: S-a nascut dizidenta anticomunista romana Doina Cornea.

 

Doina Cornea Romania libera

 

 

 

 

 

 

1935: Orașul Quetta, capitala provinciei Belucistan (Pakistan), a fost distrusă de un cutremur, în care au murit peste 20.000 de oameni.

 

 

 

1942: 1000 de bombardiere britanice  ataca orasul german Köln,  distrugandu-l  in 90 de minute.  45 000 de oameni au ramas fara adapost. 

 Numele de cod:  “Operation Millenium” .

 

 

 

 Foto:Wikimedia org.

 Au fost doborate  de apararea germana 40 de aparate.

 

 

 

1945: In Romania a  inceput procesul ziaristilor acuzati ca s-au pus “in slujba propagandei fasciste” si facuti “vinovati de dezastrul tarii”.

Sentina a fost data in 14 iunie si a dus la condamnarea lui Radu Gyr, Pamfil Seicaru si Nichifor Crainic.Sentinţa  a fost pronunţată la 4 iunie 1945.

Acest proces are loc după ce la 14 mai 1945 regimul comunist declanşase procesul primului lot de aşa numiţi “criminali de război”. 

 

 

 

1947: A avut loc vizita in Romania a patriarhului Moscovei si al intregii Rusii, Aleksei, care a dorit  sa discute cu inalti ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Romane in vederea pregatirii Congresului Ortodoxiei, programat sa se desfasoare in martie 1948, la Moscova.

 

 

 

1955: Marea Adunare Naţională a Repunlicii Populare Romane ratifică Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală, între Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.Germană, Polonia, România, Ungaria şi URSS, semnat la Varşovia.

 

 

 

1960: Poetul si scriitorul rus sovietic Boris L. Pasternak, laureat cu premiul Nobel pentru Literatura in anul 1958, a incetat din viata la varsta de 68 de ani; (n.29 ian. 1890 ).

 

 

 

 

 

Cunoscut îndeosebi pentru celebrul roman “Doctorul Jivago” , (interzis în fosta URSS până în 1987), devenit imediat după apariţie, un bestseller,iar filmul a câştigat cinci Oscaruri. Romanul  a fost publicat atât în engleză, cât şi în rusă, nu doar în Europa, ci şi în SUA. În 1958 şi 1959, romanul s-a aflat, pentru 26 de săptămâni, pe primul loc al bestseller-urilor alcatuit de publicaţia “New York Times”.

B. Pasternak a  fost nominalizat de şapte ori pe lista candidaţilor la Premiul  Nobel pentru Literatură, care îi va fi decernat în 1958 şi pe care, în urma  unor presiuni şi ameninţări  repetate, scriitorul va fi nevoit să-l refuze.
Drept rezultat al unei decizii fără precedent a Academiei Suedeze, ceremonia de decernare a premiului  va avea loc post-mortem, în 1989.

Motivaţia Juriului Nobel:  “ … pentru deosebită măiestrie atinsă în poezia lirică actuală, precum şi în domeniul marilor tradiţii epice ruse”.

 

 

 

1961: A murit dictatorul  Republicii Dominicane  Rafael Leonidas Trujillo ; (n. 1891).

 

 

 A  fost președinte  intre anii  1930-1938 și din nou 1942-1952. Este considerat unul dintre cele mai sangerosi dictatori  dîn America,  estimandu-se  că  a fost responsabil pentru moartea a mai mult de 50.000 de oameni.

 Trujillo fost asasinat intr-o ambuscada pusa la cale de opozanti ai sai din armata  in afara capitalei tarii.

Într-un raport  al procurorului general adjunct al SUA  s-a spus  ca  CIA a  fost  ”o parte activă” în asasinarea  dictatorului dominican, iar  un   raport  intern al  CIA vorbeste despre  ” o implicarea a Agenției destul de   vasta “. Armele  asasinilor  inclus trei   carabine M 1, au fost furnizate de CIA. 

 

 

 

1964: A murit  fizicianul american de origine maghiara  Leó Szilárd, unul din parintii bombei nucleare americane; (n. 1898).

 

 

 

1966:  Fostul prim-ministru, congolez Evariste Kimba  și mai multi  alti politicieni  sunt executati  public dupa un proces-spectacol, în capitala  Kinshasha,   la ordinule președintelui  Joseph Mobutu , fiind acuzati de tentativa de lovitura de stat.

 

 

 

1982: Spania devine  prima ţară care intră în Alianţa nord-atlantica,  de la admiterea Germaniei de Vest în 1955  si al 16-lea membru al NATO .

 

 

 

1992: Guvernul Romaniei a recunoscut Republica Bosnia si Hertegovina ca stat independent.

 

 

 

1992:  A avut loc, în România, al III-lea Congres al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi. Ion Raţiu a fost ales preşedinte al UMRL.

 

 

1998: Pakistanul efectueaza un test nuclear subteran în desertul Kharan   cu un dispozitiv de plutoniu de 20kt.

 

 

 

2012: Fostul presedinte liberian Charles Taylor  a fost condamnat la 50 ani de închisoare pentru rolul jucat în atrocitățile comise în timpul  razboiului civil din Sierra Leone.

 

 

 

 

 

 CALENDAR CRESTIN ORTODOX

 

 

 

 

Sfantul Cuvios Isaachie Marturisitorul

 

 

 

 

 

Sfantul Cuvios Isaachie Marturisitorul

 

 

Sfantul Isaachie a trait in secolul al IV-lea. Pentru ca imparatul Valens Arianul (364-378) prigonea Ortodoxia, pustnicul Isaachie vine in Constantinopol spre a-i intari pe crestini si a cere imparatului, bisericile ortodoxe date arienilor.

Este supus la multe chinuri si ii proroceste imparatului moartea pentru ca nu a inapoiat ortodocsilor bisericile luate si date arienilor. Imparatul Valens va muri in lupta cu barbarii.

Sfantul Isaachie este rugat de imparatul Teodosie cel Mare sa ramana in Constantinopol. Aristocratul Saturnin a zidit o sfanta manastire pentru Avva Isaachie, unde a vietuit pana la moartea sa, savarsind multe minuni. Inaintea mortii lui, Sfantul Isaachie l-a numit pe ucenicul sau, Dalmatus, staret in locul lui. De la numele noului staret, manastirea a luat mai tarziu numele de Manastirea Dalmatilor.

 

 

Tot astazi, facem pomenirea:

- Sfantului Mucenic Natalie;
- Sfantului Cuvios Varlaam;
- Sfintilor Mucenici Romano si Teletie;
- Sfantului Mucenic Evplu.

Bibliografie (surse):

  1. Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente 1812-1940, Editura Cartier Istoric;

  2. Crestin Ortodox.ro;

  3. e.maramures.ro;

  4. Mihaela Puiu – Pagini de aur din Istoria Universala, vol. 2, Ed. Portile Orientului, Iasi.

  5. wikipedia.org

    6.Cercetari bibliografice blogspot.com

VIDEO: ASTAZI IN ISTORIE – TODAY IN HISTORY

http://www.youtube.com/watch?v=nngQiz96siQ

30/05/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Scrie un comentariu

4 IUNIE 1920 – TRATATUL DE PACE DE LA TRIANON SI CE NU AU INVATAT DIN ISTORIE REVIZIONISTII UNGURI. VIDEO

În 1920, în Parlamentul de la Budapesta, atât deputaţii cât şi senatorii, s-au ridicat în picioare şi au repetat cuvintele: Nem, nem, Soha ! („Nu, nu, niciodată !”).

 Cuvinte ce aveau să devină apoi, deviza iredentismului şi revizionismului horthyst.

 

Dezintegrarea Austro-Ungariei

Acest moment, a fost urmat de un altul: înfiinţarea „brigăzilor de luptă”, formate din tineri înrolaţi benevol. Ţelul lor, trebuia să fie „învierea Ungariei Milenare”. Prima brigadă, a primit numele Sfântului Ştefan.

Cel care a înmânat drapelul de luptă, a fost arhiducele Iosif, care a adresat atunci următoarele cuvinte: „Doresc ca acest drapel să-l împlântaţi cât mai curând pe crestele Carpaţilor Transilvaniei, de asemenea pe crestele Carpaţilor nordici, şi să-l duceţi cât mai glorios până în Adriatica.”[1] Vă întrebaţi desigur, ce a condus la o asemenea manifestare ?

Ei bine, cauza a reprezentat-o semnarea Tratatului de Pace de la Trianon. Iar această atitudine adoptată de parlamentarii unguri, pe care tocmai am descris-o, a avut loc în ziua în care tratatul a fost ratificat. Ce s-a întâmplat însă la Trianon, de a determinat o asemenea reacţie ?

 La 4 iunie 1920 s-a semnat la Trianon Tratatul de Pace între Puterile Aliate şi Asociate cu Ungaria. Acest tratat recunoştea unirea la România a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, recunoştea unirea Slovaciei şi a aşa zisei Ucraine Subcarpatice cu Cehoslovacia şi recunoştea unirea cu Serbia a Croaţiei, Sloveniei şi a părţii de vest a Banatului, şi mai sunt şi alte detalii. Tratatul a intrat în vigoare la 26 iunie 1921. El a făcut dreptate istorică în litigiul României cu expansionismul şi extremismul maghiar.

Ziua în care s-a semnat Tratatul de Pace de la Trianon, a fost proclamată de către oficialităţile maghiare de atunci, zi de doliu naţional. Ungaria a declarat că a semnat tratatul, fiind silită de împrejurări, însă nerecunoscându-l.

Trebuie specificat aici că „ura” împotriva Tratatului de la Trianon, precum şi a celorlalte tratate din sistemul de pace de la Versailles, nu a fost a întregii naţiuni maghiare, ci doar a unei părţi a ei, a oligarhiei. Şi aceasta, pentru că s-a văzut astfel păgubită, lipsită de teritorii întinse pe care le socotea ale ei pe vecie. De aceea, nu trebuie acuzat întregul popor maghiar pentru ingerinţele şi atrocităţile comise de-a lungul timpului, de anumite forţe iredentiste.

Fiindcă suntem convinşi, că „popoarele nu se urăsc unele pe altele”, decât în măsura în care ele sunt induse în eroare, de falşi conducători. Istoria ne demonstrează de fapt, că multe din nenorocirile care s-au abătut asupra Ungariei, se datorează în exclusivitate nobilimii ungare. Avidă de îmbogăţire, ea a dat dovada unei cruzimi greu de imaginat faţă de cei care îi munceau pământurile. De aceea, nu miră pe nimeni de ce, ţărănimea a refuzat în 1526 să lupte împotriva otomanilor.

Rezultatul, a fost desfiinţarea statului ungar pe timp de trei secole. Însă pentru nobilimea maghiară, a contat doar să trăiască bine. Nu era atât de important dacă acest fapt se realiza sub otomani sau austrieci. De-a lungul timpului, nu puţini au fost oamenii politici şi diplomaţi, care au atenţionat atât conducerea Ungariei, cât şi opinia publică, de pericolul pe care îl reprezintă extremismul maghiar.

Dar acesta, în loc să-şi diminueze intensitatea, dimpotrivă, s-a amplificat, reconfirmând încă odată constatarea lui Nicolae Bălcescu – „Ei n-au înţeles nimic, dar nici n-au învăţat nimic.” Iar acest fapt a fost demonstrat din plin, de revizioniştii unguri, odată cu încheierea primului război mondial.

După capitularea necondiţionată a Germaniei, la 11 noiembrie 1918, guvernul Ungariei de atunci, ignorând Armistiţiul de la Belgrad încheiat cu Puterile Aliate, în baza căruia trebuia să-şi retragă trupele în teritoriul strict naţional, şi persistând în visul himeric al „Ungariei Mari”, a făcut tot ce i-a stat în putere şi în viclenie în acest sens, până în martie 1919.

Iar când nu a mai putând să continue ca guvern burghez, el a cedat de bună voie puterea bolşevismului în Ungaria. Astfel, guvernul comunist de la Budapesta a decretat mobilizare generală, declarând că se află în stare de război cu „toate statele vecine de la care are ceva de revendicat”[2].

Între Bela Kun (devenit comisar al poporului pentru afacerile străine) şi Vladimir Ilici Lenin, a fost interceptată o telegramă, ce conţinea „un modus vivendi ungaro-sovietic privind situaţia României”[3]. Însă pericolul unei eventuale uniri a forţelor militare ungare şi sovietice, viza nu numai ţara noastră. Ci şi Cehoslovacia şi Iugoslavia. Deoarece, nou proclamata Republică Ungară a Sfaturilor, nu recunoştea Armistiţiul de la Belgrad. Situaţia a devenit astfel tot mai tensionată.

Cererile, privind apărarea şi conservarea integrităţii statului maghiar creat de regele Ştefan I, erau tot mai intransigente. Iar drumul de la teorie la practică a fost extrem de scurt. Fiindcă la 20 iulie 1919, armata maghiară a realizat primul atac asupra trupelor române aflate la est de Tisa. În acest context, s-a produs contraofensiva Armatei române.

Forţele române s-au constituit în două grupări:


- „Gruparea de Nord” (cea mai puternică), aflată sub conducerea generalului Moşoiu,
- „Gruparea de Sud”, aflată sub conducerea delegatului Marelui Cartier general Român, locotenent-colonel Ion Antonescu.

Ofensiva a venit la timp, oprind astfel, avântul pe care începuse să-l ia mişcarea comunistă din Ungaria. Iar, reprezentantul Italiei la Conferinţa de Pace, T. Tittoni, constata: „atacul armatei ungare era o violare categorică a armistiţiului”[4]. Cu acceptul Puterilor Aliate şi Asociate, Armata română a zdrobit bolşevismul în Ungaria, protejând această ţară şi populaţia ei de masacrele comuniste.

 Campania Armatei române în Ungaria în 1919, a fost, cum pe drept i s-a spus, şi o campanie pentru „liniştea Europei”, ameninţată atunci de extinderea bolşevismului. Şi astfel, prin jertfa de sânge de încă un an militarilor români, după încheierea războiului mondial, dar şi prin plebiscitul de la 1 Decembrie 1918, a fost recuperat întreg teritoriul naţional românesc, pe care Ungaria şi l-a alipit samavolnic. Iar actul unirii, a fost recunoscut apoi de Conferinţa de Pace de la Paris, fiind parafat prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920.

Ar trebui spus aici, că o mare parte de vină în declanşarea conflictului româno-ungar, o poartă ca de cele mai multe ori în istorie Marile Puteri, mai precis Consiliul Miniştrilor de Externe.

Mai întâi, fiindcă ţara noastră nu a fost invitată la negocierea armistiţiului de la Belgrad, unde s-a hotărât linia de demarcaţie dintre România şi Ungaria. Iar în al doilea rând, pentru că această linie de demarcaţie, a fost o adevărată sursă de conflict şi tensiune.

Ea a alimentat speranţele revizioniştilor maghiari, în vederea menţinerii unei părţi cât mai mari din teritoriile încorporate în trecut de Ungaria. Nimeni însă, din Cei Patru Mari de la Conferinţa de Pace de la Paris, nu şi-a recunoscut vreodată vina.

 Iar în final, în problema reparaţiilor de război, România a fost încă odată nedreptăţită. Prin Acordul de la Spaa (din 16 iunie 1920) şi apoi Conferinţa de la Londra (din martie – mai 1921), au fixat la 1,3 miliarde mărci aur, suma ce s-ar fi cuvenit ţării noastre, pentru efortul său militar din timpul războiului. Asta în timp ce „Campanie din Ungaria” a costat statul român peste 23 de miliarde de lei şi peste două miliarde de coroane.

Negocierile de pace cu Ungaria, nu au fost deloc simple. Ele au pus la încercare, de multe ori, răbdarea celor prezenţi în capitala Franţei. Delegaţia ungară a înaintat mai multe memorii conducerii Conferinţei, oamenilor politici din ţările aliate.

Totodată, în presa internaţională au fost strecurate numeroase articole prin care era contestat dreptul la autodeterminare al popoarelor, cerându-se menţinerea „Ungariei Mari”. Delegaţia maghiară prezentă la Conferinţa de Pace, în frunte cu contele Albert Apponyi, a confundat în mod deliberat dreptul istoric cu dreptul strâmb al forţei, al cuceritorului.

 Ca urmare, „Contele negru” (cum i s-a spus în epocă), invocând în mod eronat chipurile „un mileniu de stăpânire” a Ungariei asupra unor teritorii nemaghiare, s-a străduit până în ultima clipă să convingă pe delegaţii prezenţi la Paris, că s-ar face o mare nedreptate ţării sale, prin revenirea în graniţele ei strict naţionale.

I-a răspuns în spiritul dreptului naţiunilor, preşedintele Conferinţei de Pace, Alexandre Millerand (atunci şi preşedinte al Franţei), cu un cuvânt elocvent:

„O stare de lucruri chiar milenară nu are temei să dăinuiască când s-a constatat că e contrară dreptăţii. [...] După matură chibzuinţă, Puterile Aliate şi Asociate au decis să nu modifice pe nici un punct, clauzele teritoriale conţinute în condiţiile de pace.

 Dacă s-au hotărât la aceasta, cauza este că s-au convins că orice modificare a fruntariilor fixate de ele ar aduce inconveniente şi mai grave decât acelea pe care le denunţă delegaţia ungară. Voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele de octombrie şi decembrie 1918, când dubla monarhie s-a năruit şi când populaţiunile de mult timp oprimate s-au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi sau cehoslovaci. Evenimentele care s-au produs de la această epocă constituie tot atâtea mărturii noi despre sentimentele naţionalităţilor pe vremuri subjugate sub coroana Sfântului Ştefan.”[5]

Referitor la delegaţia maghiară, prezentă la Conferinţa de Pace, am putea adăuga, că ea a fost extrem de numeroasă. Astfel, pentru susţinerea cauzei lor, la Paris s-au deplasat 7 comisari generali, 6 comisari simpli, 38 de experţi (cei mai mulţi specialişti în problema românească), 6 consilieri politici, 14 secretari, 1 secretar general şi 2 secretari ajutori. Materialul documentar a fost cuprins în patru volume, tipărite pe două coloane. Primul volum avea 661 de pagini, al doilea 585 pagini, al treilea 418 pagini, iar al patrulea conţinea un număr mare de hărţi.

 În prefaţa lucrării, se spunea: „Această lucrare este un tezaur unic al ştiinţei ungare. Niciodată nu a apărut o lucrare similară. Ar fi imposibil să se facă una la fel în viitor. Este o lucrare standard, izvor constant pentru istoricii viitorului.”[6]

Aceste precizări se cereau făcute, pentru că şi astăzi, după atâţia ani, propaganda maghiară revizionistă, susţine că problema graniţelor Ungariei n-a fost dezbătută serios. Din această cauză, Ungaria a fost pusă în faţa unui fapt împlinit, Tratatul de la Trianon fiind în realitate, un dictat. „Azi putem declara în mod unanim că Dictatul de la Trianon a fost extrem de nedrept, a rănit trupul ţării şi a rănit naţiunea.”[7] – a afirmat în luna iunie 2001, ministrul ungar Harrach Peter, la manifestarea ţinută la monumentul „Trianon” din localitatea Zebegeny.

Acelaşi ministru a mai subliniat apoi, că prevederile statului special cu privire la sprijinirea maghiarilor de peste hotare, ar trebui sprijinită de toţi, pentru că, citez: „Legea statului special leagă cetăţenii ţărilor vecine de naţiune, cetăţeni loiali ai ţărilor în care trăiesc şi îşi apăra identitatea naţională maghiară. Însă pierderile pricinuite de Trianon sunt imposibil de compensat cu o lege. Efectele acestuia pot fi însă echilibrate întrucâtva, una din consecinţe este că o parte a naţiunii a ajuns dincolo de hotare.

Sarcina statului special este să trateze această situaţie.”[8] Ministrul ungar, a uitat însă să precizeze un fapt. Anume, că „Legea statului”, dată de guvernul de la Budapesta încalcă legislaţia europeană. Se ignoră astfel, în mod voit, prevederile „Tratatului de la Nisa”, privind egalitatea cetăţenilor europeni şi nediscriminarea lor pe baza vreunui criteriu.

Se poate spune, că după Trianon, extremismul maghiar a antrenat Ungaria, ca stat, în cea mai puternică şi mai fără scrupule acţiune revizionistă. O acţiune îndreptată împotriva tuturor vecinilor, dar în primul rând, împotriva României.

 Insinuând, printr-o propagandă fără precedent că Ungaria ar fi fost la Trianon grav nedreptăţită de Divinitatea însăşi, acest extremism a determinat crearea unor instituţii specializate ale statului maghiar, dar şi organe ale societăţii civile (ligi, comitete) de incitare şi pregătire a întregii naţiuni şi în primul rând a tineretului, împotriva României, Cehoslovaciei, Iugoslaviei, precum şi un sistem de spionaj total, pe toate canalele, mergând până la utilizarea cultelor religioase şi a slujitorilor acestora, pentru „recuperarea”, într-o conjunctură favorabilă, a teritoriilor „răpite” prin Tratatul de la Trianon.

În aşteptarea şi în pregătirea acelui moment favorabil, profitând din plin şi de o politică externă insuficient de atentă şi de fermă a guvernelor de la Bucureşti, extremismul maghiar a iniţiat pregătiri intense şi perseverente, pe plan militar şi în mediile civile pe plan diplomatic, pentru o viitoare invazie „recuperatorie” în România.

Fiindcă în ziua ratificării Tratatului de la Trianon (13 noiembrie 1920), extremiştii unguri s-au angajat solemn, prin jurământ, să refacă «Ungaria Mare» sau «Ungaria Milenară». Jurământul suna astfel: „Cred în Dumnezeu, cred în Patrie, cred în reînvierea Ungariei milenare.”[9] Pregătirea tineretului maghiar în vederea unei viitoare invazii în România, a atins culmile absurdului, astfel într-o broşură acum foarte cunoscută, destinată propagandei în rândurile întregului tineret al Ungariei, celui din armată în special, leventul ungur Torday, scria prietenei: „Naţia ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaşte decât victoria…

În noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad şi al lui Gingis-Han.” Şi continua: „Eu nu aştept să vină răzbunarea. Nu aştept! Voi suprima pe fiecare valah ce-mi iese în cale ! Pe fiecare îl voi suprima ! Nu va fi îndurare ! Voi aprinde noaptea satele valahe ! Voi trage în sabie toată populaţia; voi otrăvi fântânile şi voi ucide până şi copii din leagăn ! În genere voi distruge acest neam ticălos şi hoţ. Nu va fi pentru nimeni nici o milă !”[10]

În paralel, extremismul maghiar acţiona şi el pe cale diplomatică, pentru a pregăti „spatele” care să-i permită invazia într-un viitor cât mai apropiat. Şi a găsit sprijinul, după cum se ştie, în Adilf Hitler şi Mussolini. Astfel s-a ajuns la Dictatul de la Viena din 1940, când o parte a Transilvaniei a fost smulsă României şi dată Ungariei. Iar în Transilvania răpită astfel, a început teroarea extremismului maghiar, teroare pregătită minuţios dinainte şi dezlănţuită cu o cruzime fără egal.

La încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, extremismul maghiar s-a declarat din nou nemulţumit de hotărârea Conferinţei de Pace. Drept urmare au fost reluate pregătirile sistematice, pe toate direcţiile, în vederea unei acţiuni viitoare.

După evenimentele din decembrie 1989, în care s-a implicat puternic, acest extremism a considerat că poate trece la atac. O parte a presei, dar şi cărţi care au putut să apară şi la noi, au denunţat, cu dovezi incontestabile, această reluare a extremismului şi neorevizionismului maghiar, vizând România în etapa actuală.

Ceea ce nu ştie sau nu vrea să ştie acest extremism, este faptul că prin atitudinea adoptată ajută forţele malefice ale dominaţiei planetare, forţe care reprezintă marea primejdie pentru toate naţiunile lumii, deci şi pentru naţiunea maghiară. Şi toate acestea, se întâmplă – după cum bine remarca într-un articol, Octavian Paler – „Într-o Europă care încearcă să stingă focarele de iritare şi de conflict…”[11] Încheiem aici „povestea” Tratatului de Pace de la Trianon: 4 iunie 1920. Dar înainte, aş dori să atrag atenţia asupra unei realităţi.

 Anume, că fiecare stat suveran, ar trebui să ţină seama, în relaţiile internaţionale, de drepturile suverane ale celorlalte state. Să respecte obligaţiile ce-i revin din dreptul internaţional şi din tratatele internaţionale la care participă.

De aceea, opinia publică are obligaţia de a urmări şi amenda, tendinţele cercurilor politice şi diplomatice revizioniste. Fiindcă revizuirea, fie că este „brutală” sau „paşnică”, este o practică generatoare de război.

Autor : Gabriela Vasilescu

Sursa: art-emis.ro

[1] Gheorghe I. Bodea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Puşcaş – Administraţia militară horthystă în nord-vestul Transilvaniei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, pg. 13.
[2] * * * Istoria Statului Major General Român – Documente (1859 – 1947), Editura Militară, Bucureşti, 1994, pg. 27.
[3] V. Fl. Dobrinescu, Gh. Nicolescu – Plata şi răsplata istoriei. Ion Antonescu, militar şi diplomat (1914 – 1940), Editura „Institutul european”, Iaşi, 1994, pg. 26.
[4] Op. cit., pg. 29.
[5] * * * Istoria militară a poporului român, Editura Militară, Bucureşti, 1988, pg. 812.
[6] Zorin Zamfir – Istorie universală contemporană, Bucureşti, 1995, vol. 1, pg. 57.
[7] Ziarul „Jurnalul Naţional”, nr. 2.449/1 iunie 2001, pg. 1.
[8] Idem.
[9] Mihai Stratulat – Revizionismul şi neorevizionismul ungar, Editura Globus, Bucureşti, 1994, pg. 254. [10] Op. cit., pg. 272 – 273. [11] Ziarul „Cotidianul”, nr. 144 (3.002)/22 iunie 2001, pg. 1.

29/05/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | 16 comentarii

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 350 other followers