FAŢĂ ÎN FAŢĂ: MAREŞALUL ION ANTONESCU ŞI ADOLF HITLER. ÎNTÂLNIREA DIN 10 OCTOMBRIE 1942. (IV)

FAŢĂ ÎN FAŢĂ: MAREŞALUL ION ANTONESCU – CONDUCĂTO-RUL STATULUI ŞI ADOLF HITLER – CANCELARUL GERMANEI (IV)

 

Prezentarea convorbirilor dintre cei doi şefi de state sunt de un evident interes public. Motiv pentru care îmi fac o datorie de onoare în a prezenta câteva dintre ele, mai ales pe cele care au avut rolul hotărâtor pentru activitatea viitoare a Mareşalului Ion Antonescu. Ele prezintă istoria noastră naţională în perioada cea mai zbuciumată a Poporului Român aşa cum a fost ea. Nu cum o mistifică unii.

 

 

ÎNTÂLNIREA DIN 10 OCTOMBRIE 1942

Prinsă tot mai mult în angrenajul militar al celui de al Doilea Război Mondial, România va fi obligată să suporte efectele negative ale unei participări la o campanie militară ce devenea tot mai nepopulară pe măsură ce Armata Română se depărta tot mai mult de teritoriul ei naţional. În acest timp, la graniţa de vest relaţiile cu Ungaria continuau să se înrăutăţească. context în care fiecare dintre părţi căuta să atragă bunăvoinţa Germaniei.

Acest lucru nu făcea decât să uşureze jocul lui Hitler. Manevrând cu abilitate problema Transilvaniei, acesta a obţinut o intensificare a efortului de război. În special al României: două divizii ungare şi importante forţe militare româneşti sunt trimise pe frontul din Răsărit în primele luni ale anului 1942. Acest lucru a reprezentat latura cea mai tranşantă a dezacordului dintre guvernul antonescian şi opoziţie din ţară.
Cum, între timp, presa ungară a început o adevărată campanie injurioasă la adresa naţiunii şi armatei române, cum atrocităţile lor din Transilvania ocupată asupra românilor se înmulţeau, pe data de 19 martie 1942, la Facultatea de Drept, în faţa unui auditoriu format din înalţi demnitari ai Bisericii Ortodoxe Române şi din profesori de toate gradele, Mihai Antonescu a ţinut un discurs. Printre altele a spus: „În timp ce noi suportăm fără să ne clintim persecuţiile la care sunt victime fraţii noştri transilvăneni, în timp ce noi strângem pumnul în buzunarul nostru, maghiarii îşi permit să insulte pe soldaţii noştri.

În timp ce noi murim pentru a asigura victoria unei noi Europe, ei joacă perfid pe două planuri. Paharul este plin. Trebuie să se ştie:noi nu renunţăm la nici un petic de pământ românesc şi noi vom şti să facem ca aceste drepturi, care ne sunt date de sacrificiile noastre, să fie respectate”.
Hitler şi Înaltul Comandament German nu au luat nici o atitudine faţă de poziţia României, exprimată de Mihai Antonescu la adunarea amintită.

Iar ziarele germane din România, care până atunci nu iau criticat deloc pe unguri, au reprodus integral acest discurs. Oare aceste două aspecte dovedeau faptul că Germania încerca să avertizeze Budapesta că va apleca o ureche mai înţelegătoare faţă de cererile justificate ale Româniri? Din păcare, desfăşurarea ulterioară a evenimentelor va demonstra că nimic nu s-a schimbat.
Prin căderea Sevastopolului, la 1 iulie 1942, întreaga Peninsulă Crimeea este cucerită, creându-se noi posibilităţi de acţiune spre Caucaz.

De fapt, unul din obiectivele prioritare ale campaniei proiectate pentru anul 1942. La cucerirea Sevastopolului a participat Corpul de vânători de munte român. Ulterior, în cursul verii şi al toamnei, trupele române îşi aduc un aport important la acţiunile desfăşurate pe căile de acces spre Stalingrad şi în Caucaz. Încercând să obţină un efort militar mai mare din partea României, Hitler avansează ideea constituirii „Grupului de armate mareşalul Antonescu”. Însă, ulterior, transmite că preluarea comenzii de la Statul Major al grupului de armate „Don”, comandat de feldmareşalul E.L. von Manstein de către preconizatul „Grup de armate mareşalul Antonescu” nu se va face decât după cucerirea Stalingradului. Şi recomanda Misiunii militare germane din România ca acest lucru să fie adus la cunoştinţa mareşalului Antonescu „într-o formă potrivită”.
În toamna anului 1942 ,trei evenimente domină situaţia internaţională: victoria celei de a 8-a Armată britanică asupra trupelor lui Rommel, debarcările trupelor americane şi britanice în Africa de Nord ocuparea totală a Franţei metropolitane de către forţele germano-italiene.
În acest context, Dinu Brătianu a adresat un memoriu mareşalului Antonescu prin care cerea să se pună capăt supunerii militare a României faţă de Germania. Răspunsul lui Antonescu este deosebit de elocvent. „În septembrie 1940, plecarea regelui Carol se impunea.

Eu eram singurul în măsură să duc la bun sfârşit această operaţie de salvare publică. Nu puteam să mă sprijin de vechile partide sau pe conducătorii lor, care nu mai reprezentau nimic. Acţionând singur, a trebuit să mă aliez lângă Germania, nu mai exista o altă soluţie politică. Această politică ne-a redat Bucovina de Nord şi Basarabia. Eu mi-am angajat cuvântul de soldat şi îl voi ţine. Continui să cred în victoria Axei.

Domnul Maniu şi dumneavoastră sunteţi de altă părere. Dacă evenimentele vă dau dreptate, sunt gata, când soseşte momentul să vă dau, în ordine şi calm, mijloacele de a vă lua responsabilitatea. Puterea este o greutate pentru mine. Eu v-aş ceda-o de astăzi, dacă aş fi sigur că nu o să expuneţi ţara unui dezastru”.
În acest context, prezentat pe scurt, cu zece zile înainte de marea ofensivă sovietică de la Don, care după cum se ştie a fost declanşată în zona de operaţii a Armatei a III-a române, pe data de 10 octombrie 1942, Mareşalul Antonescu s-a dus personal să-l viziteze pe Hitler la cartierul general Werwolf (lângă Vinniţa).

La această întâlnire au fost discutate numai probleme militare, centrul discuţiilor constituind-o situaţia de la Stalingrad. Mai ales proiectele angajării în luptă ale Armatelor III şi IV române la nord-vest şi sud de marele oraş. Hitler considera etapa Kalmukă foarte propice pentru operaţii din partea diviziilor române, considerând-o inadecvată operaţiilor de atac ale unităţilor sovietice. Însă Antonescu considera insuficiente forţele angajate în viitoarele operaţiuni, pentru a face faţă celor două ofensive: una spre Stalingrad, alta spre Caucaz. Potrivit „Memorialului” lui Gheorghe Barbul, el argumenta astfel probleme:
„Dacă ruşii nu reuşesc să oprească ofensiva trupelor angajate în înaintare vor slăbi treptat. El propunea sau înlocuirea acestor trupe care luptau de trei luni fără încetare, în prima linie, sau să profite de calităţile defensive ale unor sectoare, făcând disponibilităţi de trupe şi aruncându-le asupra Stalingradului. El considera prea slabă densitatea frontului şi flancul de sud expus, mai ales în stepa Kalmukă.

Densitatea trupelor române nu permite efectuarea unei rezistenţe solide, ci cel mult o supraveghere. Ar fi o copilărie din partea inamicului, a încheiat argumentaţia sa Mareşalul, ca el să nu profite de această slăbiciune.
Hitler susţine că stepa Kalmukă nu constituie o bază de plecare pentru ofensivă şi l-a asigurat pe Mareşal că vor fi luate forţe din Caucaz şi duse la Staliugrad, în vederea ofensivei generale. Luând cuvântul generalul Jodl a arătat că în prezent există un dezechilibru de forţe în avantajul Germaniei şi ea se străduie să-l păstreze în avantajul ei.
Mareşalul a obiectat. Dacă Germania reuşeşte să facă faţă forţelor în creştere ale inamicului, atunci tot ceea ce poate să spere este să facă un match nul, dar nu să obţină victoria.

Nici vorbă să se gândească la terminarea războiului. Întrevedea o soluţie politică, pacea separată cu unul dintre adversari sau un compromis pe toată linia? În acest caz, în situaţia ei de aliată, România avea dreptul să fie pusă la curent cu intenţiile Berlinului şi cu demersurile care, poate, erau deja făcute, mai ales dacă Reich-ul urma să facă un compromis cu Rusia. El nu sfătuia în favoarea acestei soluţii şi credea că, dacă era vorba de un compromis, acesta să fie căutat în tabăra anglo-americanilor, care poate aveau interes să fie eliberaţi de frontul Atlanticului, pentru a se concentra asupra Japoniei”.
La cele spuse de Mareşalul Antonescu, cititorul îşi poate da seama că ele reprezintă primele divergenţe (neînţelegeri) între cei doi aliaţi. Alianţa româno-germană începea să se clatine. Iar Antonescu nu avea nici un complex în faţa lui Hitler cu care trata tranşant. Continuarea convorbirii o redau din aceeaşi sursă:
„Fuhrer-ul l-a asigurat imediat pe Mareşal, că el nu prevede pe moment, şi nici pe mai târziu, nici o situaţie politică. El nu va retrage cuvântul armelor. Ceea ce era important deocamdată, era să se facă faţă situaţiilor, pe măsură ce trupele se desfăşurau şi îşi păstra intactă credinţa în biruinţa finală.

Mareşalul, cu un gest nervos, l-a întrerupt:
- Eu sunt aici numai pentru a studia una din aceste situaţii create de război şi, mai ales, trupele noastre foarte îndepărtate de bazele lor şi ameninţate să fie tăiate din spate.
Mareşalul a amintit că ofensiva lui Timoşenko pusese înaintarea trupelor germane în mari dificultăţi.
Contrariat, Hitler a revenit asupra unei teme pe care o socotea încheiată, susţinând că ofensiva lui Timoşenko reprezenta ultimul spasm al forţelor sovietice, aşa că nu socotea necesar să fie modificat planul campaniei în curs de executare. I-a promis solemn Mareşalului că îl va invita din nou, la o nouă discuţie, imediat ce va veni momentul unei noi decizii, încheind cu cuvintele:
- Poate că întâlnirea va avea loc chiar la Stalingrad!

Mareşalul avea rezerve:

- Natural, cele douăzeci şi cinci de divizii româneşti nu reprezintă decât zece la sută din totalul forţelor angajate în Est. În funcţie de ele, eu văd războiul şi, în mod obligatoriu, am o perspectivă parţială, dar pentru mine ele formează întreaga Armată Română.
Hitler a pretins imediat ca România să facă un efort şi să pună pe picior de război încă câteva divizii. Mareşalul i-a reamintit că Ungaria pusese la dispoziţie numai şase divizii, iar Bulgaria, cu consimţământul Berlinului, păstra armata intactă. El, între aceşti inamici, nu putea să-şi risipească forţele militare.

- Reich-ul va garanta frontierele. Nu aveţi a vă teme de nimic!, răspunse Hitler.

- Dumneavoastră repetaţi mereu că poporul german trebuie să fie stăpân pe destinele sale. Fără să mă îndoiesc de garanţia dumneavoastră, prefer ca România, de asemene, să fie stăpână pe Destinul ei, a răspuns Mareşalul.

Şi apoi, frontierele pe care ni le-aţi garantat nu corespund limitei spaţiale pe care poporul român are dreptul să o revendice.

Hitler nu a mai insistat. Convorbirea a fost reluată în după-amiaza aceleaşi zile.

Hitler şi-a concediat colaboratorii şi s-a întreţinut în continuare cu Mareşalul. A făcut politică înaltă. Politica simplă expusă de Mareşal (din momentul în care nu întrevezi câştigarea războiului, trebuie să faci pace) nu părea să se potrivească cu mentalitatea lui Hitler. El observă că în lume sunt cinci centre de concentrare: unul în Statele Unite, altul problematic în Marea Britanie, al treilea în centrul Europei, având ca sâmbure principal Germania, apoi puterea adevărată a Uniunii Sovietice şi, în fine, a Japoniei.

Din fiecare centru ies linii de forţă care se propagă asupra spaţiului înconjurător. Conflictele se produc la intersecţia liniilor de forţă. Logic, conflictele se produc acolo unde liniile de forţă sunt apropiate unele de altele.

În Europa! Lupta dusă de Marea Britanie şi Uniunea Sovietică pentru a elimina cea mai mare putere a continentului: Germania.
- Dacă această tentativă ar reuşi, continentul nostru ar pierde pentru totdeauna forţa care l-ar face capabil să-şi afirme rolul de prim-plan în lume. Toate popoarele ar trebui să se alăture luptei pe care noi o urmărim pentru salvarea Europei. Numai naivii cred că aici este vorba de lupta dintre Germania şi Marea Britanie (care, în fond, este bătută) pentru hegemonie pe continent. Vorbeaţi azi dimineaţă de un meci nul. Este vorba azi de unul eliminatoriu.

Noi suntem acum în semifinală. Sau noi reuşim să eliminăm Statele Unite şi Sovietele, sau ele ne vor elimina, pentru a-şi disputa apoi finala competiţiei mondiale. Războiul a început cu scopuri limitate, azi ele sunt nelimitate.
- Poporul român, a lămurit Mareşalul, a aprobat războiul împotriva Uniunii Sovietice. Chiar opoziţia s-a bucurat de reluarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei. Dar campania dusă dincolo de aceste limite, pentru el îşi pierde sensul.
- De ce toleraţi activitatea lui Maniu? Întrerupse Hitler. El caută în permanenţă să slăbească rezistenţa frontului interior.
- Până când România nu-şi va recuceri toate teritoriile ce i-au fost smulse, eu nu am autoritatea morală de a proceda altfel. Marea Britanie şi Statele Unite n-au făcut nici cel mai mic gest ostil României. Poporul român nu se consideră deci în război decât cu Uniunea Sovietică. Sunt conştient de rolul preponderent al Germaniei pe continent, dar în acelaşi timp mă declar incapabil să mobilizez Ţara numai pentru a apăra „noua ordine” pe care Axa vrea să o instaureze în Europa.

Pentru soldatul român, lupta are sens numai câtă vreme este dusă împotriva Uniunii Sovietice. Alianţa cu Reich-ul îşi are justificare în faţa Redich-ului, graţie căreia am putut să sperăm eliminarea pericolului rusesc. Credeţi-mă, dacă eraţi în compania lui Stalin, numai nebunii sau oportuniştii din România s-ar fi alăturat Axei.
- Totuşi, dumneavoastră înşivă, a replicat Hitler, aţi aderat la Pactul Tripartit, într-o epocă în care conflictul cu Uniunea Sovietică nu era hotărât.
- Cine vă spune că în acel moment eu însumi nu eram oportunist?
- Noi o să-i batem pe ruşi până o să-i ia…încheie discuţia Hitler”.
Pe timpul înapoierii de la Cartierul General al lui Hitler, în tren, Mareşalul Antonescu a făcut următoarea declaraţie lapidară colaboratorilor săi: „Germania a pierdut războiul. Trebuie să ne concentrăm toate forţele, ca să nu pierdem şi noi războiul nostru” (toate sublinierile aparţin autorului).

Făcută într-un moment în care armatele germane şi ale aliaţilor ei erau adânc „înfipte” în teritoriul Uniunii Sovietice: la periferia Leningradului asediat, în apropierea Moscovei, în suburbiile Stalingradului, la Orel şi Tula, precum şi la poalele Caucazului, această lapidară declaraţie are mai multe semnificaţii. Datorită geniului militar al Mareşalului şi concluzia pe care a tras-o „Să nu pierdem şi noi războiul nostru”. Şi această concluzie îl dezlega complet de aliatul său. Deoarece nu mai întrevedea o ieşire victorioasă din război, Mareşalul va încerca o soluţie politică, pe cont propriu. Însă opoziţia din ţară nu l-a sprijinit. Vom vedea că Aliaţii, apoi Uniunea Sovietică l-au tot amânat. Iar când obţinuse condiţii favorabile pentru România, a fost arestat.

Teodor Filip

Basarbia literara

 

CITITI SI : http://cersipamantromanesc.wordpress.com/2012/06/19/fata-in-fata-maresalul-ion-antonescu-adolf-hitler-ii/

About these ads