TEMA SCUTULUI AERIAN ANTIRACHETA DIN ROMANIA SI POLITICA RUSIEI.ROMANIA INTRE SCUT SI LIDER REGIONAL IN EUROPA DE EST.

 

Citez din articolul lui Octavian Sergentu: “România în Europa de Est- între Scut şi lider regional” :

“Este evident că în cazul în care Scutul ar fi amplasat în ţara noastră situaţia regională s-ar schimba  în favoarea creării unui spaţiu politic mai omogen în regiunea Mării Negre, iar statele care aspiră la comunitatea europeană şi euroatlantică ar avea şansa să îmbrăţişeze valorile în fapt ale UE şi NATO. 

 

 I n data de 19 februarie Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse  s-a arătat îngrijorat de amplasarea Scutului Antirachetă în Europa de Est. Reprezentantul oficial al MAE al Federaţiei Ruse Andrei Nesterneko, comentând situaţia din perspectiva obiectivelor Scutului american în România, anunţa că statul rus va analiza în continuare situaţia şi v-a intensifica dialogul cu Bucureştiul şi Washingtonul, dar şi cu alte state care vor să câştige pe seama jocului de antirachete ce provoacă insecuritatea în regiune. Şi, în aceeaşi notă de consternare diplomatică, Ministerul de Externe al Rusia solicită Bulgariei explicaţiei în privinţa amplasării Scutului, iar Ucrainei să ia poziţie în această chestiunea de impact geopolitic şi geostrategic.

 

 Informaţiile că şi Bulgaria şi-a exprimat disponibilitatea de a juca un rol în planul de apărare antirachetă american au  sporit îngrijorările Rusiei.,mai ales că Washingtonul nu a cerut deocamdată Bulgariei să găzduiască elemente ale scutului american antirachetă.

România, un lider „mic” al Europei de Est?

Printre comentariile ruseşti, unele din ele strecurate în presa de limbă rusă chiar de la Chişinău (Komersant Moldovî, dar şi în multe altele), este analizat statutul României legat de evenimentele din plan regional, evidenţiază un nou rol al României în regiunea Mării Negre şi evidenţiază tendinţele autorităţilor româneşti de a se impune în fosta Europă comunistă.

Şi nu este vorba doar de succesul românesc prin instrumentarea cazului Insula Şerpilor şi al platoului continental la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, ci de rolul românesc din ultima perioadă care s-ar fi acumulat şi a sporit considerabil în Europa de Est. În context, ni se prezintă două state care posedă tendinţe de lideri regionali în Europa de Est- Polonia şi România, doar că în Polonia s-ar remarca o stagnare a gândirii geopolitice, pe când statul român ar confirma în realizarea planurilor sale strategice.

 O fi „doctrina panromânismului a lui Traian Băsescu” pe care o critică cu asprime unul din controversaţii politiceni basarabeni şi „analişti militari” Anatol Ţăranu?!

 Mai degrabă este vorba cum spun laboratoarele ruseşti de caracterul dual care se exprimă în orientarea politică a României: europocentrist şi americanocentrist. Dacă în tendinţele economice România s-ar orienta în special spre UE, în plan geopolitic statul român pe bună dreptate mizează pe Statele Unite şi îşi coordonează acţiunile cu partenerii americani.

 Potrivit laboratoarelor ruseşti autorităţile româneşti cultivă strânse contacte cu Germania, care consideră statul român ca pe unul din partenerii săi cheie în regiune.

Nu sunt uitate instituţiile româneşti preocupate de analiza sau expertiza geostrategică şi de politică externă. Astfel, sunt evidenţiate centrele ablitate de integrarea României în comunitatea europeană şi euroatlantică cum ar fi Asociaţia Manfred Warner, centrul analitic de apărare C.D.S.S.S. (Centrul de documentare şi studierea securităţii stategice ), unitatea structurală a Universităţii Naţionale de Apărare din România „Carol I”, scopul căreia ar fi „expertizarea institutelor politico-militare din România, acordarea de sprijin pentru segmentul militar în cadrul structurilor statului, elaborarea bazei teoretice pentru realizarea ideilor strategice, cercetarea potenţialului statelor din proximitatea României, dezvoltarea unei colaborări cu institutele militara şi civile, cu organizaţiile non-guvernamentale.

C.D.S.S.S. are o colaborare de expertiză şi cu unele ONG-uri de peste hotare”. Un alt centru vizat de scribii interesaţi de centrele analitice româneşti ar fi publicaţia “Strategic Impact”, care este distribuită în comunitatea de ştiinţă şi de expertiză. În context, ni se prezintă cooperarea strânsă pe care o ar aveao Fundaţia Dinu Patriciu, Guvernul României şi „Consiliul Atlantic”.

“Consiliul Atlantic” îşi are drept obiectiv asigurarea calităţii de lider pentru SUA în lume şi este responsabil pentru analizele în perspectivă ale SUA în secolul XXI de provocări şi elaborarea deciziilor politice. „Consiliul Atalntic” în comun cu Centrul de cercetări strategice şi internaţionale a Statelor Unite este preocupat de securitatea energetică transatlantică şi de ameninţările actuale din această sferă.

 Ni se spune că s-a creionat o nouă axa Washington-Berlin-Bucureşti, care face jocul strategic din Marea Neagră şi de la gurile Dunării. Iar acest joc ar deveni mult mai confuz. Iar odată cu implicarea Germaniei, care examinează România ca un partener cheie în regiune, politica Occidentului ar edita doctrina „de la Vancouver la Bucureşti”, scopul căreia ar fi edificarea unei comunităţi atalntice de la frontiera Americii de Nord până la frontierele Uniunii Sovietice, încât destrămarea URSS-ului, ar duce frontiera euroatlantică la porţile Rusiei. Prin urmare, România, Polonia şi ţările baltice, în calitate de noi membri NATO, şi-ar fi asumat în acest context rolul mielului de sacrificiu.

Aşa că eforturile şi intenţiile României s-ar înscrie într-un context politic şi geopolitic mult mai larg. Iar o atare decizie ar fi strâns legată de lupta geopolitică de pe arena europeană, mai concret- în Europa Centrală şi de Est,- care este dirijată de Germania, iar sub aspect mai amplu de tandemul franco-german şi de blocul americano-britanic, pentru influenţă în această regiune importantă.

Înţelegem că percepţia, observaţia şi evaluarea rusească este una măgulitoare şi că ne poziţionează excelent pe scala valorică geopolitică regională. Doar că nu avem cum să nu remarcăm tendinţa interesată a Rusiei, de producere a unor fisuri în raporturile dintre România şi Polonia, în parteneriatul strategic realizat de cele două state.

Trebuie să spunem că ambele state îşi au un rol propriu în contextul geopolitic al Europei de Est. Acestea îşi desfăşoară activitatea pe două direcţii geopolitice distincte, iar interesele lor uneori interferează în Europa de Est.

Deducem că Polonia este orientată mai mult spre un spaţiu nord-centru în Europa de Est, în timp ce România îşi are un rol mai aplicat în zona sud-centru din geospaţiul european.

Rusia contratacă

După ce preşedintele Traian Băsescu a anunţat că CSAT a aprobat participarea României la sistemul antirachetă, ca urmare a invitaţiei preşedintelui american Barack Obama, afirmând că: “Noul sistem nu este îndreptat împotriva Rusiei, ci împotriva altor ameninţări”, imediat preşedintele rus Dmitri Medvedev a aprobat noua doctrină militară a ţării sale care permite atacuri militare preventive împotriva potenţialilor agresori.

În noua Doctrină militară a Rusiei, una dintre ameninţările externe este “crearea şi instalarea de sisteme antirachetă care subminează stabilitatea globală”. Reacţiile nu s-au arătat a fi mult aşteptate. Prima reacţie oficială din partea Rusiei a venit de la ministrul de externe Serghei Lavrov.

Aflat la Berlin, acesta a declarat că Moscova aşteaptă ca Statele Unite să ofere explicaţii în legătură cu ideea desfăşurării în România a unor elemente ale scutului american antirachetă cu luarea în consideraţie a faptului că regimul Mării Negre este reglementat de Convenţia Internaţională de la Monteraux. Document, semnat în 1936 şi la care este parte şi România, restricţionează prezenţa în Marea Neagră a navelor militare ale statelor neriverane.

Şi ministerul rus de externe a precizat într-un comentariu, redactat în termeni reţinuţi, că desfăşurarea scutului anti-rachetă este o problemă serioasă ce va fi analizată la Moscova în mod riguros. Potrivit comentariului, planurile Washingtonului, de a desfăşura în Europa elemente ale sistemelor americane nestrategice de apărare antirachetă, au numeroase implicaţii, inclusiv sub raport tehnico-militar, operativ, politic, geopolitic şi de drept internaţional astfel încât, ele provoacã îngrijorarea Rusiei, care doreşte să primească explicaţii şi va ridica această problemă în cadrul contactelor sale cu Statele Unite şi ţările europene, se mai arată în document.

Presa rusă a semnalat într-o avanlanşă de materiale despre instituirea scutului antirachetă în România, încât publicaţia armatei ruse „Krasnaya Zvezda” titra- „ Polonia, România, cine urmează?” – sau agenţiile informaţionale ruseşti„Moscova pregăteşte un răspuns serios în privinţa planurilorWashingtonului de Scut în România”.

Şi Rusia anunţă că va miza în continuare pe o reformare de fond a sistemului militar, încât reînarmarea armatei şi dezvoltarea complexului militar-industrial rămân nişte activităţi prioritare a Guvernului Rus în programul naţional pentru anii 2010-2020. Şi trebuie că geoeconomic Rusia încă mai stăpâneşte armele sale tradiţionale- gazul şi petrolul.

Trebuie să recunoaştem că studiul de fezebalitate solicitat de Gazprom pentru un eventual tronson românesc al gazoductului South Stream relevă capacitatea Federaţiei Ruse de a îşi manifesta capabilităţile în statele vizate „adverse” şi chiar „duşmănoase” conform noii strategii militare.

În acelaşi timp, adjunctul ministrului american al apărării, Alexander Vershbow, însărcinat cu afaceri de securitate internaţională, opinează că Statele Unite mai au o cale lungă de parcurs până ca Rusia să depăşească scepticismul profund legat de planul lor de apărare antirachetă, cu toate că acest lucru nu afectează eforturile de „resetare” a relaţiilor.

Moscova a cerut în repetate randuri clarificări la Washington privind forma concretă pe care o vor avea planurile sale de apărare antirachetă în Europa, exprimându-şi surprinderea atunci când România s-a oferit în februarie să găzduiască pe teritoriul său interceptoare rachetă. Dar Moscova trebuie să înţeleagă că România şi-a asumat un rol activ şi eficient în promovarea valorilor şi obiectivelor Nord-Atlantice, atât prin participarea la operaţiunile şi misiunile acesteia, cât şi în planul iniţiativelor şi evoluţiilor conceptuale.

Scutul antirachetă şi proximitatea

Republica Moldova îşi afişează cu orice ocazie statutul său de neutralitate. Nu ştiu dacă până în prezent acest statut de neutralitate i-a adus vreun beneficiu Chişinăului. În schimb costurile sunt exagerate. Am mai scris şi cu altă ocazie că statele „neutre” desfăşoară aplicaţii, investesc sume colosale în sisteme de apărare, au strategii de securitate şi apărare, şi tind să-i dea statutului de „neutralitate” a ţării lor o politică militară modernă. Aşa se întâmpl în Elveţia, Austria Statele vulnerabile şi ameninţate din exterior de obicei aplică o politică a alianţelor militare.

Elitele politice de la Chişinău nu îî explică cetăţeanului simplu că un stat neutru nu poate fi agresat pentru că aşa e afişat în Constituţie, iar acesta nu posedă o opţiune calificată. Şi nici nu i se exlică populaţiei că războiul din anul 1992 sau agresiunea rusă la adresa Republicii Moldova s-a realizat la adresa unui stat neutru.

I-a îngrădit cineva statului rus să ameninţe şi să agreseze un stat neutru cum este cel moldovenesc în anul 1992? Şi atunci pe ce se bazează în reclamarea statutului său de „neutralitate” Republica Moldova?

 În anul 2005 Chişinăul a mai încercat să facă o popularizare populistă excesivă de recunoaştere a „neutralităţii” sale pe arena internaţională şi nu a fost luată în serios această iniţiativă.
Neutralitatea, nu este o soluţie de securitate pentru că respectarea acesteia ţine de tendinţele şi tentaţiile unor actori de pe scena politică. Iar Republica Moldova are o experienţă tristă şi spaime continui. Pentru că încă mai există trupe străine pe teritoriul statului moldovenesc, care nu vor fi îndepărtate de un statut de „neutralitate” revendicată. Şi această incompatibilitate dintre formă şi fond durează de la proclamarea statului moldovenesc, încât nu ajută nici summitul OSCE de la Istanbul (1999, privind retragerea completă, neîntârziată şi transparentă a armatei şi a armamentului de pe teritoriul Republicii Moldova, inclusiv a contingentului şi armamentului care cad sub incidenţa Acordului moldo-rus din 21 iulie 1992).
Conceptul de neutralitatea se regăseşte şi strategia de securitate, încât te întrebi care este rostul acesteia dacă autorităţile basarabene nici nu investesc în securitate şi apărare, nu ştiu ce vor de fapt să facă cu acestă „neutralitate” şi nici nu pot real să apăre teritoriul neutru. Mai ales că există un regim ilegal, un teritoriu non-controlat pe care ar vrea să-l„demilitarizeze complet”. Ce garantează atunci „neutralitatea” dacă nu poate fi garantată în fapt şi nu se respectă soluţii a dreptului internaţional? Ce fel de neutralitate este aceea, unde există un teritoriu militarizat, trupe străine şi forţe separatiste paramilitare?
Clasa politică din Republica Moldova trebuie să-şi rectifice modul tradiţional de gândire cu privire la securitate.

 22 februarie 2010

sergentu.blogspot.com/

About these ads