CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi,romanii

DESPRE Heraldica României


Heraldica României a reflectat din totdeauna, în forme variante, un caractoficial, precum şi starea de fapt din acel moment a teritoriului românesc. Stemele oficiale au păstrat aproape întotdeauna aceleaşi simboluri, în timp ce elementele heraldice princiare şi nobiliare s-au caracterizat prin bogăţia elementelor reprezentate.

Astăzi, elaborarea stemelor se face potrivit normelor stricte ale ştiinţei şi artei heraldice. De asemenea, se ţine cont şi de tradiţiile locale. Aceste reguli sunt stipulate în metodologia stabilită de Comisia Naţională de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române.

SCURT ISTORIC

Cele mai vechi steme ale formaţiunilor (pre)statale aflate pe teritoriul României datează din secolul al XIII-lea, un timp în care ştiinţa heraldică precum şi răspândirea stemelor şi a sigiliilor erau abia la începuturi. În armorialul „Wijnbergen”, alcătuit la sfârşitul secolului menţionat, sunt reprezentate două steme, una atribuită unui „Roy de Blaqui”, identificat de către majoritatea specialiştilor de azi ca fiind Litovoi şi una aparţinând lui „Roy de Blaquie”, presupus ca fiind un Asan. Semnificaţia acestora în limbaj heraldic (în special culorile roşu şi auriu) arată aspiraţia conducătorilor de a stăpâni un stat independent.

Pentru detalii, vezi: Stemele provinciilor româneşti în armoriale străine.

Treptat, o dată cu constituirea primelor ţări româneşti ori cu apariţia a noi diviziuni în cadrul acestora (prin răpiri teritoriale ori reforme administrative), s-au cristalizat steme specifice care au rămas, în principiu, stabile de-a lungul vremii.

  • Stema Ţării Româneşti
  • Stema Moldovei
  • Stema Transilvaniei
  • Stema Olteniei
  • Stema Dobrogei
  • Stema Basarabiei
  • Stema Bucovinei
  • Stema Banatului
  • Stema Maramureşului
  • Stema Crişanei

Stema unită a lui Mihai Viteazul

Primele steme unite ale celor trei ţări româneşti datează de la sfârşitul secolului al XVI-lea. În urma tratatului din 1595, semnat la Alba-Iulia, Sigismund Bathory devenea, de jure, principe al Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei. Această stare de fapt s-a reflectat şi în stema sa, pe care a adoptat-o ulterior. După unirea de facto a celor trei ţări sub sceptrul lui Mihai Viteazul, sigiliile aplicate actelor domneşti au fost schimbate. Aceastea conţineau atât stemele voievodatelor respective, cât şi pe cea a Daciei (doi lei afrontaţi, care sprijină o sabie).

Reprezentarea heraldică a Daciei era o compoziţie creată în Evul Mediu dar avea o tradiţie larg răspândită, fiind cunoscută în toată Europa şi regăsită în diferite izvoare din acea perioadă. Folosirea acestui simbol în compoziţia stemelor domnitorilor români simboliza aspiraţia lor de a reface vechea Dacie prin unirea celor trei ţări române sub un singur sceptru.

Ulterior, variante unite ale stemelor Moldovei şi Ţării Româneşti s-au regăsit în sigiliile multora dintre domnitorii secolului al XVII-lea: Radu Mihnea, Vasile Lupu, Grigore I Ghica, Gheorghe Duca. Acest lucru semnala fie o situaţie reală (domnii în ambele ţări) fie o aspiraţie de viitor. Un loc aparte îl ocupă stemele sau sigiliile care conţin scena săgetării corbului, ori corbul cu inelul în cioc. Acestea erau menite să sugereze înrudirea dinastică a domnitorilor din Ţara Românească ori Moldova cu familia Corvineştilor. În timpul domniilor fanariote obiceiul stemelor unite a fost perpetuat şi sporit, unele dintre ele incluzând şi scena săgetării corbului. Astfel, pe portretele ori sigiliile unor domnitori precum Constantin Mavrocordat, Grigore al II-lea Ghica ori Mihail Racoviţă erau reprezentate toate cele trei steme. În secolul al XIX-lea aceste simboluri au început să semnifice, cu precădere, lupta pentru unire.

Stema ţării

Principatul României în timpul lui Alexandru Ioan Cuza

Stema din 1859, aşa cum apare pe decoraţie

În 1859, în urma dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti, pe lista de lucru a Comisiei Centrale de la Focşani s-a aflat şi elaborarea unei steme unite a celor două principate. După dezbateri ce au avut loc în iulie acel an, s-a stabilit forma pe care urma s-o aibă aceasta: o acvilă cruciată, încoronată cu o coroană închisă, care are pe piept un scut mai mic ce cuprinde capul de bour cu o stea între coarne. Acvila ţine în gheara dreaptă spada, iar în cea stângă sceptrul — însemnele puterii şi suveranităţii. Această reprezentare a fost bătută pe prima decoraţie instituită de către Alexandru Ioan I, PRO VIRTUTE MILITARI, urmând a fi acordată eroilor care au luptat pe dealul Spirii, în 1848. Totuşi, la opoziţia fermă a lui Mihail Kogălniceanu, această stemă nu a fost adoptată oficial iar medaliile nu au fost acordate decât în 1866, după abdicarea forţată a lui Cuza. Kogălniceanu considera că adoptarea unei astfel de steme ar fi provocat nemulţumirea Marilor Puteri garante, întrucât unirea principatelor nu fusese acceptată decât pe durata domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Propunerea din 1860

În 1860, primul ministru Ion Ghica oferă spre dezbatere Consiliului de Miniştri, un nou proiect de stemă, „conform cu starea politică în care au intrat ţările noastre de la realizarea principiului unirii şi cu datele istorice de la colonizarea romanilor în Dacia”. Acest proiect fusese pictat de către Carol Popp de Szathmary.

Stema cuprindea un scut despicat, având prima jumătate tripartită, în brâuri de roşu, aur şi azur, şi încărcată cu o acvilă cruciată în zbor deschis. Cea de-a doua jumătate, tăiată roşu şi azur, era încărcată cu un cap de bour având o stea între coarne. Acest scut era timbrat de o coroană închisă şi avea drept tenanţi doi delfini afrontaţi, însoţiţi de câte două drapele tricolore plasate pe verticală. Capetele delfinilor se sprijineau pe două ţevi de tun, încrucişate la baza scutului şi plasate pe ramuri înfrunzite de stejar. O panglică albastră, pe care scria cu aur „HONOR ET PATRIA”, înfăşura cele două ţevi de tun. Toate aceste elemente erau plasate sub un pavilion de purpură, căptuşit cu hermină şi prins într-o coroană închisă. O variantă similară îi avea drept tenanţi: în stânga pe un personaj feminin, având în mână o sabie curbată specific dacică, iar în dreapta pe un leu ridicat în două labe. Aceste elemente erau menite să simbolizeze Dacia, regăsindu-se încă din secolul al III-lea pe o monedă daco-romană. Nici această reprezentare nu a fost acceptată, probabil din aceleaşi motive ca şi în 1859.

O propunere din 1863, ce conţinea şi cifrul domnului

Situaţia devenise delicată, întrucât structurile administrative judeţene şi orăşeneşti redactau documente având diferite reprezentări ale stemei unite. Pentru a reglementa acest lucru, în special în domeniul militar unde se cereau noi uniforme şi accesorii ca urmare a unificării Armatei, Alexandru Ioan Cuza a emis la 9 februarie 1861 un Înalt ordin de zi prin care stabilea ca simbolul Principatelor Unite să fie două scuturi acolate, cu capul de bour în dreapta şi acvila cruciată în stânga (neîncoronată), ambele timbrate de o coroană. Acest fapt nu a simplificat lucrurile, fiecare instituţie folosind în continuare o altă reprezentare a stemei. Drept urmare, la 17 martie 1862 Consiliul de Miniştri a stabilit ca sigiliile oficiale să conţină un scut despicat, cu acvila cruciată în dreapta şi capul de bour, cu o stea între coarne, în stânga. Scutul era timbrat cu o coroană închisă. Acest simbol este din nou modificat în şedinţa de Guvern din 12 martie 1863: sigiliul şi timbrul statului trebuiau să conţină „zimbrul şi vulturul întruniţi”. Înaltul ordin de zi din 19 martie 1863 stipula ca stema să fie compusă dintr-un scut despicat, încărcat în stânga cu acvila cruciată, iar în dreapta cu un cap de zimbru. Un alt proiect din acelaşi an, pictat tot de către Carol Popp de Szathmary, avea ca element central un scut circular, sfertuit, roşu în cartierul unu, albastru în cartierele doi şi trei, şi aur în carterul patru. Peste cartierele unu şi trei era suprapus capul de bour/zimbru cu o stea între coarne, iar peste cartierele doi şi patru se afla acvila cruciată, încoronată. Scutul era bordat cu două ramuri de laur, iar sub el se afla cifrul domnului Alexandru Ioan I. Toate aceste elemente erau plasate sub un pavilion de purpură căptuşit cu hermină, ce se prindea sub o coroană închisă. Şi această stemă a rămas doar la stadiul de proiect

Propunerea din octombrie 1863

Desele schimbări în înfăţişarea stemei precum şi lipsa culorilor din reprezentările stabilite oficial au dus la ineficienţa încercărilor de uniformizare. Drept urmare, Alexandru Ioan Cuza a luat iniţiativa de a elabora o nouă stemă, cu caracter definitiv. De data aceasta au fost consultaţi şi specialişti francezi. Drept urmare, în octombrie 1863 a fost alcătuit un nou proiect de stemă, primul care respecta întrutotul cerinţele ştiinţei heraldicii.

Noua stemă cuprinde un scut sfertuit, având în cartierele unu şi patru, pe fond albastru, acvila cruciată, încoronată şi purtând în gheare semnele puterii (sceptrul în stânga şi sabia în dreapta), iar în cartierele doi şi trei, pe fond roşu, capul de bour cu stea între coarne. Peste cartiere un scut mic, tripartit în brâuri roşu, aur şi albastru (stema familiei Cuza). Scutul mare este timbrat de o coroană închisă şi e sprijinit de doi delfini afrontaţi. În spatele său se află două insigne legionare romane încrucişate. Sub scut se regăseşte o panglică albastră desfăşurată, pe care e trecută deviza „TOŢI ÎN UNU”. Toate aceste elemente sunt plasate sub un pavilion de purpură, cu ciucuri şi franjuri, căptuşit cu hermină şi prins într-o coroană închisă. Nici această stemă nu a putut fi adoptată în mod oficial.

Medalie din 1859

Sigiliu din 1862 (1863?)

O altă variantă a stemei României datând din 1863

România în timpul dinastiei de Hohenzollern

După înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza la 11 februarie 1866, locotenenţa domnească instituită a conferit decoraţiile PRO VIRTUTE MILITARI bătute în 1860 celor îndreptăţiţi.

Stema României
(1867 – 1872)

Tot în 1866, noul rege Carol I promulgă o nouă constituţie, prin care numele ţării devenea, oficial, „România”. În aprilie 1867 a fost adoptată şi o altă stemă de stat.

Noua stemă cuprindea un scut sfertuit, având reprezentată în cartierele unu şi patru, pe fond azur, şi aur acvila cruciată, încoronată şi având în partea superioară-stângă a cantonului un soare de aur. În cartierele doi şi trei, pe fundal azur şi roşu, se regăsea capul de zimbru cu o stea în cinci colţuri între coarne, însoţită de o semilună la crai nou. Peste cele patru cartiere este suprapus un ecuson cu însemnele familiei Hohenzollern: scut sfertuit având câmp alb în cartierele unu şi patru şi negru în doi şi trei. Scutul este timbrat de o coroană închisă, fiind susţinut — la dreapta — de către un leopard lionat, iar la stânga de către un personaj feminin având în mâna dreaptă o sica dacică. În partea inferioară se regăseşte o panglică albastră cu deviza familiei domnitoare scrisă în aur: „NIHIL SINE DEO”. Toate aceste elemente sunt plasate sub un pavilion de purpură căptuşit cu hermină, cu ciucuri şi franjuri de aur, prins într-o coroană închisă.

Stema României
(1872 – 1921)

Ultima schimbare oficială a stemei petrecută în secolul al XIX datează din 1872. Atunci, prin legea publicată la 11 martie noua compoziţie heraldică, proiect al lui Ştefan D. Grecianu, arăta astfel: scut sfertuit, având în cartierele unu şi patru câmp albastru, iar în doi şi trei roşu. În cartierul unu este reprezentată acvila de aur, cruciată şi încoronată cu acelaşi metal, având în gheara stângă sceptrul, iar în cea dreaptă spada. În partea superioară a cantonului, în dreapta se află un soare de aur. În cartierul doi a fost reprezentat un cap de zimbru având o stea în şase colţuri între coarne şi o semilună la crai noi în partea superioară stângă, ambele de aur. În cartierul trei a fost intodusă stema Olteniei: un leu încoronat, de aur, ieşind dintr-o coroană şi ţinând între labe o stea în şase colţuri, de asemenea de aur. Cartierul patru a fost rezervat ţinutului Mării: doi delfini afrontaţi de aur. După 1878 aceştia vor desemna Dobrogea. Peste cele patru cartiere se află emblema scartelată a familiei domnitoare. Scutul e timbrat de o coroană închisă şi este susţinut de către doi lei ce au coada trecută printre picioare – simbol al Daciei. În partea inferioară se regăseşte o panglică albastră cu deviza familiei domnitoare scrisă în aur: „NIHIL SINE DEO”. Toate aceste elemente sunt plasate sub un pavilion de purpură căptuşit cu hermină, cu ciucuri şi franjuri de aur, prins într-o coroană închisă. Această stemă va rămâne în vigoare, legal, până în 1921. Prin uz, însă, după proclamarea Regatului în 1881, coroana superioară este înlocuită cu cea de oţel a României, leii sunt reprezentaţi cu coada în sus, iar sub panglica devizei apare ordinul „Steaua României” (vezi galeria de mai jos).

Stema României Mari

În urma tratatelor de pace încheiate după Primul Război Mondial, şi alte teritorii locuite în majoritate de români (Transilvania, Banatul, Maramureşul, Partiumul, Bucovina şi Basarabia) au fost integrate României. Această situaţie politică a trebuit să fie reflectată şi în stema regatului, astfel că în 1921 o comisie heraldică special instituită a adoptat o nouă reprezentare, influenţată de modelele propuse de heraldistul Paul Gore.

Legea din 23 iunie 1921 precizează că stema României este alcătuită dintr-un scut albastru, încărcat cu o acvilă cruciată de aur, încoronată, având ciocul şi ghearele roşii, precum şi un sceptru în gheara stângă şi o sabie în cea dreaptă. Pe pieptul acvilei figurează un alt scut scartelat cu insiţiune. În cartierul unu, pe fond albastru se regăseşte stema Ţării Româneşti: o acvilă cruciată, având soarele şi semiluna de-o parte şi de alta, toate de aur. În cartierul doi a fost reprezentată stema Moldovei, pe fundal roşu: un cap negru de bour, având o stea între coarne şi fiind flancat de un soare şi o semilună, toate trei de aur. În cartierul trei, pe fundal roşu, au fost contopite stema Olteniei (leul rampant, de aur) şi cea a Banatului (podul de aur peste valuri naturale). Cartierul patru a fost rezervat Transilvaniei: el este tăiat de un brâu roşu. În partea superioară, pe albastru, se profilează o acvilă ieşindă, flancată de un soare şi o semilună. În partea inferioară, pe aur, au fost reprezentate şapte turnuri roşii, repartizate 4 ; 3. În insiţiune se regăseşte stema Dobrogei: doi delfini de aur afrontaţi. Peste tot a fost suprapus ecusonul sfertuit al familiei de Hohenzollern (argint în cartierele unu şi patru şi negru în cartierele doi şi trei). Scutul este timbrat cu coroana de oţel a României şi este susţinut de către doi lei de aur (simbolul Daciei şi al Unirii din 1600). Toate aceste elemente sunt plasate sub un pavilion de purpură căptuşit cu hermină, având ciucuri şi franjuri de aur şi fiind prins într-o coroană închisă. În partea inferioară a fost plasat colanul ordinului Carol I precum şi deviza „NIHIL SINE DEO”, ultima pe o panglică albastră. În practică au fost utilizate şi variantele medii şi mici ale stemei (vezi galeria de mai jos). Această stemă a rămas valabilă până la 30 decembrie 1947, când România a devenit republică, prin abdicarea forţată a regelui Mihai I.

Stema mică (1867) aflată pe iconostasul Mănăstirii Rila din Bulgaria

Stema de după 1878, stabilită prin uz.

Stema medie (1921)

Stema mică (1921)

România în timpul comunismului

După instaurarea comunismului, în ianuarie 1948 au fost desfiinţate şi interzise toate stemele în vigoare din România. Anterior, în baza Legii nr. 364 din mai 1945, una dintre cărţile scoase din circulaţie şi biblioteci a fost „Stemele Regatului României, judeţelor şi municipiilor, în culori, după originalele Comisiunei Consultative Heraldice” (Braşov, 1935). Pe 8 ianuarie 1948 a fost instituită o nouă stemă, după modelul sovietic. Aceasta se compunea dintr-o cunună ovală din spice de grâu, legate în partea inferioară cu o panglică tricoloră pe care se afla scris Republica Populară Română. În interiorul cununii a fost reprezentat un câmp pe care se afla un tractor arând spre dreapta, iar în fundal, profilate, trei furnale din spatele cărora răsărea soarele ce împrăştia raze, totul în culori naturale. La capătul spicelor erau trecute iniţialele RPR.

Prin legea din 28 martie 1948, interiorul stemei este înlocuit cu un câmp verde la marginea unei păduri de brazi în care se află o sondă de petrol. În fundal, un masiv muntos din spatele căruia se iveşte un soare care emană raze, totul redat în culori naturale. În 1952, pe razele dintre spicele cununii, în capul stemei, a fost plasată steaua roşie cu 5 colţuri, asemănătoare celei sovietice. În 1965 a fost proclamată Republica Socialistă România, fapt care s-a reflectat şi în stemă. Astfel, panglica tricoloră (înfăşurată diferit) este încărcată cu numele întreg al ţării. De asemenea, la baza pădurii, câmpul a fost înlocuit cu o fâşie albastră, pentru a simboliza apele României.

ianuarie – martie 1948

martie 1948 – 1952

1952 – 1965

1965 – 1989

România după 1989

După căderea regimului comunist, încă din primele momente ale Revoluţiei din 1989, stema comunistă a fost ruptă sau tăiată de pe steag, multe din drapelele româneşti purtând astfel o gaură în mijloc. De altfel, chiar în ziua de 22 decembrie 1989, crainicul radiodifuziunii libere a anunţat: „Stemele ţării sunt cele tradiţionale, cele trei steme mari tradiţionale, sunt vulturul valah, bourul moldovean şi ghepardul transilvan [sic!]”. Pe măsură ce mijloacele au permis, vechea stemă comunistă a fost eliminată şi de pe sigiliile oficiale, în interiorul lor apărând scris pentru început doar numele ţării (în variantele ROMANIA sau ROMÂNIA).

Proiectul din 1990 al lui Gabriel S. Jivănescu

Încă din timpul revoluţiei s-a pus problema adoptării unei noi steme, însă soluţiile oferite de heraldişti la acel moment nu au convenit puterii. Problema adoptării unei steme pentru noua Românie a fost ridicată din nou după promulgarea Constituţiei din 1991.

Unul dintre proiectele supuse dezbaterii a fost realizat de către heraldistul Gabriel S. Jivănescu. Încă din decembrie 1989 înaintase Comisiei de heraldică o propunere bazată pe stema medie din 1921, în care scutul aflat pe pieptul acvilei era tripartit (Ţara Românească, Moldova şi Transilvania), iar deviza „NIHIL SINE DEO” fusese schimbată cu „VIRTUS ROMANA REDIVIVA”. De asemenea, stema tradiţională a Transilvaniei era înlocuită cu un leu. Această ultimă înlocuire a fost combătută cu vehemenţă de către dr. Maria Dogaru, fapt care a dus la respingerea proiectului respectiv. În mai 1990, proiectul a fost revizuit prin restabilirea în cartierul 3 a vechii steme transilvănene şi a fost supus din nou dezbaterii. Există păreri împărţite precum că prezenţa coroanei de oţel pe capul acvilei – simbol al independenţei şi suveranităţii României – a fost greşit percepută de către politicienii vremii, de aceea propunerea a fost respinsă din nou.

Proiectul realizat în perioada 1975-1990 de către Jean-Nicolas Mănescu (varianta alb-negru)

Proiectul realizat în perioada 1975-1990 de către Jean-Nicolas Mănescu (varianta color)

Un alt proiect important, bazat pe vechea stemă mică din 1921, a fost propus de către heraldiştii Jean-Nicolas Mănescu şi Constantin E. Ştefănescu în septembrie 1990. Elaborarea acestei lucrări începuse încă din 1975. Într-un interviu din 1992, Constantin E. Ştefănescu declara: „S-a pornit de la moştenirea heraldică a stemei României, la care s-au adus modificările necesare şi suficiente. Din stema din 1921 au fost eliminate însemnele regalităţii, căutându-se a se elabora o stemă neutră din punct de vedere politic, deci Stema de Stat. Cu toate acestea, proiectul nu place unora, probabil datorită existenţei unui element heraldic a cărui semnificaţie este percepută în mod diferit de cei care urmează să supună spre aprobare acest proiect : Coroana de Oţel”. Acvila, moştenită de la legiunile romane, era prezentată ca simbol al unităţii, al moralei şi tradiţiei creştine; totodată simboliza Unirea Principatelor. Sabia – evocare a celei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt – însemna apărare, cavalerism şi justiţie, iar buzduganul – unitatea. De menţionat că buzduganul era o reprezentare a celui din 1922, ca simbol al Marii Uniri. Pe capul acvilei era aşezată Coroana de Oţel, care în accepţiunea celor care supun acest proiect are semnificaţia Independenţa. Astfel erau simbolizate cele trei mari evenimente din istoria statului român. O caracteristică aparte o are şi scutul aflat pe pieptul acvilei cruciate, fiind împărţit de data aceasta în şase (3 + 3), din mai multe considerente. În fiecare cartier se afla stema unei provincii istorice: 1) Ţara Românească, 2) Moldova, 3) Ardealul, 4) Oltenia, 5) Dobrogea, 6) Banatul. Cele trei mari provincii româneşti erau aşezate pe acelaşi plan (Unirea din 1918 a fost făcută între fraţi cu drepturi egale), iar provinciile reprezentate pe poziţiile 4, 5, şi 6 prezentau un raport de filiaţie cu cele de deasupra fiecăreia: Ţara Românească – Oltenia, Moldova – Dobrogea (iniţial Ţinutul Mării sau sudul Basarabiei), Ardeal – Banat. De asemenea era realizată una dintre regulile fundamentale ale heraldicii: alternanţa culorilor în „tablă de şah” (albastru – roşu – albastru; roşu – albastru – roşu). Nu în ultimul rând, cu excepţia Dobrogei – talpa creştinismului românesc –, se respecta împărţirea administrativă ecleziastică, anume mitropoliile existente atunci. Acest proiect a fost respins din acelaşi motiv al prezenţei simbolurilor considerate „monarhice”.

În 1992, prin Legea nr. 102 din 21 septembrie, au fost adoptate stema şi sigiliul actual al României, prin combinarea diferitelor propuneri prezentate până atunci.

Stema reproduce aproape în totalitate varianta mică din 1921 (cu excepţia coroanei de oţel, a stemei dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen şi a sceptrului). Totuşi, ea n-a fost lipsită de critici la momentul respectiv, după cum îşi aminteşte G. S. Jivănescu: „voci care se pretindeau autorizate şi care aveau menirea de a cultiva opinia publică au putut să o compare, regretabil, cu o «grădină zoologică»”.

Pentru detalii, vezi: Stema României.

Potrivit legii, sigiliul statului este însemnul suveranităţii naţionale, el garantând autenticitatea actelor statului. Pe sigiliul statului este reprezentata stema ţării, cu „ROMÂNIA”, în exergă, în partea inferioară. Sigiliul statului se păstrează la Ministerul Afacerilor Externe şi se aplică, potrivit dispoziţiilor ministrului afacerilor externe, pe actele internaţionale încheiate de România.

Stema actuală a României

Sigiliul României

Stemele judeţelor româneşti

Cele mai vechi reprezentări ale unor steme districtuale de pe teritoriul României se regăsesc în Transilvania. În acest voievodat, mai ales în secolele al XIII-lea – al XVII-lea, ele reprezentau aproape exclusiv embleme sigilare.

Din 1224 datează primul sigiliu districtual cunoscut până acum din Transilvania, ce desemnează cele Şapte scaune săseşti sibiene. Pecetea prezintă patru personaje care susţin deasupra capetelor o coroană piramidală, apărând în documente sub această formă până la 1359. Din 1353 datează sigiliul districtului Braşov, acesta cuprinzând o coroană deschisă şi un crin. Pe margine, legenda tradusă este: PECETEA ORĂŞENILOR ŞI LOCUITORILOR PROVINCIEI BRAŞOVULUI. Şi micile autonomii româneşti din această provincie au utilizat sigilii încă de timpuriu.

Cu toate acestea încă nu exista o recunoaştere oficială, din partea regalităţii maghiare, a diferitelor sigilii utilizate de instituţiile transilvănene. Drept urmare, în 1435 a fost dat un patent prin care actele emise de către comitate puteau fi autentificate de către juzii nobiliari cu sigiliul propriu. Dezvoltarea economică deosebită a dus la adoptarea, de către fiecare comitat, a unei steme proprii, prezentă şi pe sigilii, fiind în cele din urmă incluse la rândul lor în categoria peceţilor autentice, necesare validării înscrisurilor.

Etapa stăpânirii habsburgice a însemnat o nouă dezvoltare în privinţa stemelor districtuale. Astfel, cancelaria de la Viena a emis câteva diplome prin care conferea unor comitate (d. ex. Cluj, Turda, Mureş, Târnava etc.) sigilii publice şi autentice. Aceste diplome descriau în cuprinsul lor atât înfăţişarea stemei cât şi semnificaţia elementelor heraldice componente. Totodată, în frontispiciu, se afla desenată şi stema, în culori naturale.

Stemele judeţelor Argeş, Teleorman şi Mehedinţi la 1715

În Ţara Românească şi Moldova stemele districtuale au apărut începând cu secolul al XVIII-lea. Anumiţi cercetători, precum Ioan C. Filitti, consideră că acestea au apărut sub influenţa stăpânirilor austriece (1718 – 1739 în Oltenia) şi ruseşti (1769 – 1774). Totuşi, potrivit Mariei Dogaru, „specialiştii români au demonstrat faptul că simbolurile judeţene sunt de sorginte autohtonă”. Mănăstirea Antim din Bucureşti, pictată în 1715, prezintă pe frontispiciu şase medalioane destinate a simboliza numele mitropolitului (A – N – Θ – I – M – O – Σ). Dintre acestea, cele destinate literelor A, Θ şi M prezintă stemele judeţelor Argeş (o acvilă), Teleorman (o oaie) şi respectiv Mehedinţi (o albină). În 1722 Frederich Schwantz a publicat o hartă în care erau reprezentate stemele judeţelor Olteniei. Prima reprezentare a tuturor stemelor districtuale din Ţara Românească datează din 1782: sigiliul domnesc al lui Nicolae Caragea prezintă medalioane cu herburile tuturor judeţelor, plasate uniform în jurul stemei mari a ţării. Acest tip de sigiliu va fi preluat şi de către urmaşii săi la domnie. După 1829 va apărea un nou medalion, corespunzător judeşului Brăila, iar după 1845 va dispărea medalionul judeţului Săcuieni, o dată cu districtul respectiv. Iată reprezentările judeţelor, aşa cum se regăsesc pe sigiliul din 1782:

  • Slam Râmnic – un cal
  • Buzău – o pasăre lângă o turlă de biserică
  • Secuieni – doi butuci de viţă
  • Prahova – o capră sălbatică
  • Ialomiţa – un peşte spre dreapta
  • Ilfov – două personaje susţinând o biserică
  • Dâmboviţa – un ţap
  • Vlaşca – trei spice strânse
  • Teleorman – o oaie
  • Muscel – o pasăre
  • Argeş – o acvilă
  • Olt – un turn cu cruce
  • Romanaţi – un snop de grâu
  • Vâlcea – un om ce ţine de căpăstru un cal lângă o fântână
  • Dolj – un peşte în valuri
  • Gorj – un cerb
  • Mehedinţi – o albină

Sigiliul Divanului Cnejiei Moldovei (1807)

Cel mai vechi izvor cunoscut cu privire la stemele ţinuturilor moldoveneşti datează din perioada 1806 – 1812 şi reprezintă sigiliul Divanului Cnejiei Moldovei. Acesta avea dispuse în jurul stemei ţării, similar pecetei valahe a lui Nicolae Caragea, medalioane cu stemele ţinuturilor moldoveneşti. Lipseau cele din Bucovina (cedată în 1775) însă apăreau cele din Basarabia (pierdută abia în 1812). Specialiştii nu au reuşit să identifice toate corespondenţele pentru acestea din urmă. Sigiliul din 1817 al aceleiaşi autorităţi (deci după anexarea Basarabiei de către Rusia ţaristă) prezenta următoarele steme ale ţinuturilor:

  • Suceava – un arbore cu coroană bogată
  • Iaşi – un cal
  • Cârligătura – un câine stând
  • Hârlău – trei tufani
  • Botoşani – un cosaş cosind
  • Dorohoi – un rac
  • Herţa – un braţ drept ţinând o balanţă
  • Fălciu – o bovină
  • Vaslui – un stup înconjurat de albine
  • Tutova – trei peşti
  • Covurlui – o corabie
  • Tecuci – un ciorchine de struguri
  • Putna – Bachus pe butoi
  • Bacău – un munte de sare
  • Roman – o plantă cu frunze
  • Neamţ – un cerb

În Basarabia stăpânită de Imperiul Ţarist au fost instituite noi steme, cuprinzând fie elemente specifice de faună sau floră (de exemplu un cap de cal pentru Bălţi), fie cetăţi înălţate de Ştefan cel Mare (în cazul ţinuturilor Soroca, Hotin şi Cetatea Albă).

Aceste reprezentări ale stemelor districtelor româneşti s-au modificat în mică măsură de-a lungul timpului, în paralel cu reorganizările administrativ-teritoriale de până la 1926.

Pentru detalii, vezi: Judeţele interbelice ale Regatului României.

Comisia consultativă heraldică, înfiinţată în 1921, a acordat o atenţie specială elaborării stemelor de judeţe, municipii şi oraşe astfel încât să corespundă tradiţiilor istorice precum şi transformărilor politico-sociale ale vremii. Aceasta a trimis câte un chestionar pentru fiecare judeţ, în care se cereau informaţii despre steme istorice şi curente ale respectivelor instituţii administrative precum şi despre legile prin care au fost acestea fixate. În urma numeroaselor consultări şi elaborări, în „Monitorul Oficial” nr. 222 din 8 octombrie 1928 a fost publicat „Decretul pentru fixarea stemelor judeţene”. Este de precizat că, iniţial, stemele districtuale în stadiul de proiect fuseseră timbrate cu Coroana de Oţel a României. La acest ornament s-a renunţat pe parcursul consultărilor comisiei.

 

Aceste steme au fost abolite temporar, de la înfiinţarea ţinuturilor în 1938 şi până în 1940, când regimul naţional-legionar a restabilit vechea împărţire pe judeţe. Scutul fiecărei steme de ţinut era partajat în bare, brâuri sau cartiere, în totalitate sau parţial, cromatica fiecărei diviziuni astfel rezultate amintind de culorile dominante ale stemelor judeţelor componente.

 

Prototipul stemelor judeţene comuniste

Stemele stabilite în perioada interbelică au fost abolite în 1948 de către regimul comunist. După reforma administrativă din 1968, în urma căreia s-a revenit la împărţirea pe judeţe, potrivit dispoziţiilor Decretului nr.503/1970 privind instituirea stemelor judetelor şi municipiilor, s-au elaborat noi steme pentru fiecare judeţ. Acestea aveau în comun un scut în inimă, despicat, având steagul PCR în dreapta şi cel al RSR în stânga. Peste tot, stema RSR. Sub scutul mare se afla o eşarfă având scris pe ea numele judeţului respectiv. Stema era mobilată cu elemente amintitnd atât de tradiţia istorică, cât şi de „prefacerile” economice caracteristice epocii.

 

Stemele comuniste au fost abolite în decembrie 1989. Treptat, s-a încercat să se revină la vechile forme ale stemelor de judeţ, fie prin păstrarea acelora, fie prin îmbogăţirea lor, fie prin crearea unor steme cu totul noi. Anumite judeţe încă nu au o stemă aprobată de Comisia heraldică (adică nu sunt recunoscute oficial).

 

Stemele municipiilor reşedinţă de judeţ din România

Sigiliul Timişoarei
sec. al XVIII-lea

Sigiliul Buzăului
cca. 1831

Sigiliul medieval al Clujului

Stemele orăşeneşti sunt printre însemnele heraldice româneşti cu cea mai mare vechime. Ele au apărut în primul rând datorită necesităţii autentificării unor acte emise de sfatul orăşenesc. În Transilvania oraşele s-au bucurat de o autonomie mai largă decât în Ţara Românească sau Moldova. Dacă aici primele steme orăşeneşti au apărut prin secolele al XIII-lea – al XIV-lea, în spaţiul extracarpatic acest lucru s-a petrecut cu o întârziere de un veac. Demn de remarcat în acest caz este faptul că deşi însemnele orăşeneşti muntene şi moldovene păstrate datează din secolele al XV-lea – al XVI-lea, practica renovării sigilare a permis conservarea unor elemente mai vechi, neîntâlnite în sursele documentare descoperite. Iată câteva din stemele tradiţionale ale municipiilor reşedinţă de judeţ de astăzi:

  • Alexandria – un cal ce sprijină un steag şi două mâini care dau noroc (sec. al XIX-lea)
  • Baia Mare – munca în mină (sec. al XIV-lea)
  • Bârlad – 3 peşti în jurul unui soare(sec. XVI)
  • Bistriţa – scut despicat având în stânga trei flori de crin, în dreapta trei brâuri; timbrat cu o coroană având în creştet un cap de struţ încoronat cu o potcoavă în cioc; lambrechini (1367)
  • Botoşani – o pasăre (ulterior păun) (1661); Sf. Gheorghe (sec. al XVIII-lea)
  • Braşov – o coroană cu fleuroane în formă de crin şi o floare de crin (1353); o coroană din care iese un trunchi de copac (din 1429)
  • Bucureşti – Maica Domnului cu pruncul în braţe (1563); Întâmpinarea Domnului (1628); Buna Vestire (1631); vornicul oraşului ţinând cheia şi un pergament (1831); un personaj feminin în jilţ (1864); Sf. Dimitrie (sf. sec. al XIX-lea)
  • Cluj – un zid de cetate cu poartă (1369)
  • Constanţa – o corabie navigând către un ţărm cu far (sec. al XIX-lea)
  • Galaţi – doi peşti (1643)
  • Iaşi – un cal (1645); un cal şi un turn (din sec. al XIX-lea)
  • Oradea – un cap încoronat (1470)
  • Piatra Neamţ – butuc de vie (sec. XV); capra neagră; Sf. Ioan Botezătorul (sec. al XVIII-lea)
  • Râmnicu Vâlcea – cei Trei Ierarhi (sec. XVII)
  • Roman – un cap de mistreţ (sec. XVI)
  • Satu Mare – mai multe chevroane (1433)
  • Sibiu – două spade încrucişate cu vârful în jos ce sprijină o coroană (1367)
  • Siret – Sf. Ioan Botezătorul (sec. XVII)
  • Suceava – Sf. Gheorghe omorând balaurul (mult timp confundat cu un suliţaş cu arma) (1638)
  • Târgovişte – Maica Domnului Rugătoare (1597)
  • Tecuci – un iepure (sec. XVII)
  • Turnu Severin – un pod de grilaj peste apă (1836)
  • Timişoara – un turn de apă cu steaguri, brâie alternând roşu cu argint şi o cetate flancată de soare şi lună (sec. al XVIII-lea)
  • Vaslui – doi peşti (1641)

În ceea ce priveşte conţinutul şi forma de prezentare a sigiliilor orăşeneşti se constată o diferenţiere între provincii. În timp ce în Ardeal se întâlnesc steme cu trăsături artistice şi corecte din punct de vedere heraldic, în ţările româneşti extracarpatice se remarcă în general o lipsă a acestor caracteristici, deficienţă compensată însă de diversitatea elementelor reprezentate.

O renovare generală a sigiliilor muntene şi moldovene are loc în urma adoptării Regulamentelor Organice (în 1831, respectiv 1832). În această perioadă este extinsă folosirea simbolurilor şi se remarcă o preocupare mai intensă pentru alcătuirea unor reprezentări mai bogate şi cât mai conforme regulilor heraldice. În a doua jumătate a secolului al XIX se întâlnesc situaţii în care steme orăşeneşti au fost acordate prin decret princiar (Focşani, 1862: două personaje feminine îmbrăcate în costum popular şi dându-şi mâna; Craiova, 1867: un personaj domnesc).

După 1921, stemele oraşelor au fost elaborate de către Comisia (consultativă) heraldică, aceasta având în vedere atât reprezentările tradiţionale, cât şi specificul local al fiecărei localităţi. Toate aceste steme prezintă elemente comune: scutul triunghiular curbat la bază, timbrat de o coroană murală cu un număr specific de turnuri: 1 pentru comune rurale, 3 pentru comune urbane (oraşe), 5 pentru oraşe reşedinţă de judeţ şi 7 pentru municipii. Oraşele care au fost capitale ale principatelor române prezintă în creştet fie acvila cruciată, fie capul de bour. Amintim aici Bucureşti, Câmpulung, Curtea de Argeş, Târgovişte, Craiova (în Ţara Românească); Suceava, Iaşi (în Moldova); Alba-Iulia (în Transilvania). Este de menţionat că numai oraşul Focşani a avut o eşarfă cu deviză (UNIREA FACE PUTEREA), plasată sub scut.

 

Regimul comunist a abolit aceste steme în 1948. După emiterea Decretului nr. 503 din 16 decembrie 1970, heraldiştii Jean Nicolas Mănescu şi Dan Cernovodeanu au elaborat noi steme pentru municipii, utilizând o formă specifică de scut, diferit de cel pentru judeţe. Acestea se întâmpla ca uneori să nu reproducă nici un însemn din herbul tradiţional (cum e cazul Reşiţei, Bacăului). De asemenea, eşarfa aflată sub scut, cu numele municipiului înscris pe ea, era fie dreaptă fie curbată. Toate aceste steme au fost aprobate prin Decretul 302 din 25 iulie 1972 de către Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România.

 

În decembrie 1989 stemele comuniste au fost abandonate. După 1992 s-a revenit treptat la simbolurile din perioada interbelică. Totuşi, variante nou elaborate prezintă câteodată elemente heraldice reprezentative instituite în perioada comunistă. Stemele actuale au acelaşi tip de scut (triunghiular curbat) şi sunt timbrate cu o coroană murală corespunzătoare. De această dată, numărul turnurilor înseamnă: comună (1), oraş (3), municipiu (5), municipiu reşedinţă de judeţ (7). Creştetul herburilor fostelor capitale ale principatelor au fost păstrate. Unele steme au eşarfă cu deviză (cum ar fi cazul Bucureştiului, Braşovului, Focşaniului etc.).

 

Stemele principalelor instituţii oficiale din România

Nici Preşedinţia României, nici Guvernul României şi nici Parlamentul României nu au o stemă proprie. În actele emise este utilizată stema ţării. Totuşi, Senatul şi Camera Deputaţilor au câte un însemn heraldic propriu:

Stema Senatului

Stema Camerei Deputaţilor

 Ministere

De asemenea, câteva dintre ministere au adoptat o siglă specifică:

Ministerul Afacerilor Externe

Ministerul Afacerilor Interne

Ministerul Apărării

Ministerul Justiţiei

 Instituţii poliţieneşti

Poliţia

Jandarmeria

Poliţia de Frontieră

Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă

 

Garda Financiară

Dreptul şi Justiţia

Uniunea Colegiilor Consilierilor Juridici

Uniunea Naţională a Notarilor Publici

Armata

Armata Română

Rondela Armatei Românie

Statul Major General

Statul Major al Forţelor Terestre

Statul Major al Forţelor Aeriene

Statul Major al Forţelor Navale

Serviciile Secrete

Serviciul Român de Informaţii

Serviciul de Informaţii Externe

Serviciul de Telecomunicaţii Speciale

Serviciul de Protecţie şi Pază

Biserica

Patriarhia Ortodoxă Română

Arhidieceza de Alba Iulia

Devizele heraldicii româneşti

 

Stema lui Nicolae Pătraşcu (1616)
Deviza:VIRTUTE ET MARTE

Devizele heraldice au fost menite a reprezenta posesorul printr-un mesaj scurt, o maximă, un crez etc. Ele sunt cu atât mai importante cu cât reflectă situaţia socială, progresele şi idealurile purtătorului. Devizele româneşti medievale se regăsesc cel mai adesea inscrise pe monezi, cu o frecvenţă mai mare în Transilvania.

Dintre cele princiare, din epoca medievală până în cea modernă, amintim:

Numele şi anii de domnie Deviză Semnificaţie
Iacob Heraclid (1561 – 1563) VENDEX ET DEFENSOR LIBERTRAT PATR „Salvatorul şi apărătorul patriei eliberează patria”
Cristofor Báthory (1576 – 1581) VIRTUS UNITA VALET „Are putere virtutea unită”, deviza familiei Bathory
Mihai Viteazul (1593 – 1601) NМ[О]Л[И] Ь [ДѢ]ЖЕ М[И]Л[ОС]Р[Ъ]ДЕ „Din însăşi mila lui Dumnezeu”
Ştefan Bocskay (1604 – 1606) DULCE EST PRO PATRIA MORI „Este o fericire să mori pentru patrie”
Gabriel Báthory (1608 – 1613) PRO PATRIA ARIS ET FOCIS „Altarul, focul pentru patrie”, preluat din Cicero
Nicolae Pătraşcu VIRTUTE ET MARTE „Curaj şi luptă”
Mihnea al III-lea (1658 – 1659) SI DEUS NOBISCUM QVIS CON[TRA] NO[S] „Dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră?”
Ioniţă S. Sturdza (1822 – 1828) UTROQVE CLARESCERE PULCHRUM „Pretutindeni străluceşte în mod deosebit”, deviza familiei Sturdza

Evenimentele însemnate pentru poporul român, petrecute în secolul al XIX-lea, au fost însoţite de câte o deviză specifică. Astfel, după ce la 1848 revoluţionarii au preluat conducerea Ţării Româneşti, a fost emis un decret (14 iunie) prin care deviza DREPTATE, ФRЪЦIE („Dreptate, Frăţie”) trebuia să fie înscrisă pe steag, pe monumentele publice şi să fie formula de deschidere a oricărui act emis oficial.

Steagul revoluţionarilor paşoptişti cu deviza „Dreptate, Frăţie”

O medalie conferită participanţilor la Divanurile ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească (1857) conţinea, pe lângă stemele celor două principate, şi devizele DIEU PROTEGE LA ROUMANIE pe avers şi VOX POPVLI VOX DEI pe revers.

În ceea ce priveşte devizele naţionale, unele dintre stemele propuse în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza conţineau dictonul TOŢI ÎN UNU. Aceasta era o variantă a latinescului IN UNO OMNIA şi îşi avea originile în idealurile paşoptiste. În plus, subliniază puternica forţă morală a populaţiei care a stat la baza unirii celor două principate, precum şi consensul întregului popor. După urcarea lui Carol I pe tron, o dată cu stema a fost schimbată şi deviza, în NIHIL SINE DEO („Nimic fără Dumnezeu”). Aceasta este specifică familiei de Hohenzollern şi a rămas valabilă până în 1948. În perioada comunistă România nu a avut deviză, lucru valabil şi după 1989, deşi în 1992 a existat o propunere: VIRTUS ROMANA REDIVIVA.

Deviză deţin şi câteva oraşe şi judeţe din România. Dintre cele mai vechi, amintim SOLI DEO GLORIA (Sibiu, 1605), UNIREA FACE PUTEREA (Focşani, 1862) sau ROMA MEA MATER (Tulcea, 1906). Anumite devize au fost utilizate, într-o perioadă sau alta, de mai multe oraşe, şi aici sunt demne de amintit: Alexandria, Bucureşti, Craiova, Brăila, Târgu Jiu cu PATRIA ŞI DREPTUL MEU, sintagmă care exprimă legătura dintre patrie şi cetăţenii săi prin aceea că fiecare se poate bucura de drepturi depline doar în ţara sa. Cahul, Alba-Iulia, dar şi judeţele Alba, Năsăud sau Caraş-Severin au adoptat deviza VIRTUS ROMANA REDIVIVA sub formă prescurtată (VRR). Alte devize actuale sunt: ONOAREA ŞI PATRIA (judeţul Vrancea) şi DEO VINDICI PATRIÆ (municipiul Braşov).

Vezi şi

Commons
Wikimedia Commons conţine materiale multimedia legate de Heraldica României
  • Heraldică
  • Sigilografie
  • Stema României
  • Deviză (expresie)

Bibliografie

  • Maria Dogaru – Din heraldica României, Ed. Jif, Braşov, 1994.
  • Enciclopedia României. Comitetul de direcţie: D. Gusti, Constantin Orghidan, Mircea Vulcanescu si Virgiliu Leonte. Imprimeria Naţională. Bucureşti 1938-1943
  • Ziarul „Meridian”, ediţiile de joi, 20 august 1992 şi vineri, 21 august 1992.

Extrase din Wikipedia-Enciclopedia LIBERA

About these ads

14/01/2010 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , ,

3 comentarii »

  1. [...] | locuinte-noi… O HG pe care daca multi proiectanti si consultanti ar citi-o altul ar fi pr.. DESPRE Heraldica României « CER SI PAMANT ROMANESC Asigură-ţi locuinţa! | O noua atitudine Presa bisericească şi chestiunea succesului la public [...]

    Pingback prin Program devize - software si program devize de care ai nevoie | 10/07/2010 | Răspunde

  2. am ncercat să aflu, să obţin,să găsesc adresa voastră de email. Vă invit şi vă recomand acest websites…..al meu. Am creat Heraldică românească 3D aproape 90% din heraldica totală a României. Este grafică digitală 3D creată de mine. În acest moment ca să fiu …..şi modest; România încă nu are aşa ceva şi nu la nivelul acesta.Vă invit să vedeţi să vă salvaţi gratuit orice imagine şi să faceţi cunoscut mai departe acest websites.

    https://sites.google.com/site/romanianheraldry/

    Romanian Heraldry -Heraldică Românească

    Comentariu prin OBedeya Dorin David Aurel Ben Aharon Cohen | 03/08/2012 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 339 other followers

%d bloggers like this: